Ne-am hotărât să devenim proști.

Dușul rece.

Lică nu se simțise niciodată mai singur ca azi, ca în noaptea asta plumburie, neagră ca o smoală. Trebuia să doarmă de mult timp, dimineața apropriindu-se de el așa cum se apropia un tanc rusesc de tranșeele germane. Iar dimineața, că dorea sau nu, trebuia să se trezească, să se spele și să plece la muncă, acel job pe care-l ura din toată inima, din toți rărunchii, din toate organele. Dar ce putea face? Trebuie să exiști, să-ți cumperi de mâncare, să-ți plătești facturile, să trăiești în general. Cineva i-ar putea sugera să-și schimbe locul de muncă, dar unde? Era o zonă săracă, cu industrie moartă, cu oameni soioși și în mare parte doar niște puturoși cu ifose, un oraș care te acapara în plasa lui și te sugruma încet, încet de tot, dar sigur. Deasupra lui, în apartamentul unde locuiau ceva indecis, cineva plângea rău de tot. O femeie. Și plângea de câteva ore bune, fără oprire, scoțându-l pe Lică din minți. Se simțea singur plus că mai era acompaniat de o bocitoare permanentă și neobosită. S-a apucat să bată-n calorifer, dar rezultatul era un mare egal cu zero, bocitoarea părând că nu-i pasă absolut de nimic altceva în afară de plânsul ei jalnic. Trebuie să fac ceva, altfel voi muri mâine la muncă. Dacă mai plânge asta 10 minute, o strâng de gât! Îi mai dau 10 minute!Cele 10 minute s-au scurs foarte încet și chinuitor, doar că, ce să vezi, bocetul tot nu încetase. Își trase pe el un trening jigărit, urcă scările aproape înecate în beznă, se împiedică de vreo două ori în căruțe de copii parcate te miri pe unde, culoarele din acel bloc fiind semănate de locatari cu adevărate capcane aproape mortale, ca niște mine anti-tanc. Chiar și de pe hol se auzea foarte clar plânsetul interminabil al femeii, atât de lugubru în acea scară plină de posibile scenarii horror. Bătu încet la ușă. Pentru o secundă bocetul se oprise. Doar pentru o secundă, femeia revenind la ritmicitatea ei funebră. Lică bătu din nou, puțin mai tare. Nimic. Enervat de-a binelea, Lică bătu cu forță dublă, mișcând puțin ușa din tocul ei. Bocetul se opri și casa scării căzu într-o liniște deplină, o liniște tot la fel de ne la locul ei. Se auziră lipăitul unor picioare care veneau spre ușă, un clinchet înfundat de încuietoare, iar în prag apăru o nălucă ciufulită, indescifrabilă în întunericul înconjurător.

- Ce-i? se auzi năluca, aproape răstit, pe un ton care se dorea a fi unul de om deranjat de prezența vecinului băgăreț.

- Doamnă, plângeți de ore bune! N-am reușit să închid un ochi... unii mai și lucrează, da?

- Nu te las eu să-i închizi? Închide-i, ce am eu a face cu asta?

- Da, doamnă, dar nu pot să dorm de la plânsul dumitale, că de aia am și bătut la ușă! Ce se întâmplă, aveți nevoie de ajutor, s-a întâmplat ceva, pot face ceva pentru dumneavoastră?

- Ce vrei, dom-le, n-ai de lucru? Vii noaptea și bați la ușile oamenilor? Du-te și culcă-te și lasă-mă în pace cu tâmpeniile tale. Am și eu pe ale mele, nu-mi mai face și tu viața amară.

- Eu aș vrea să mă culc, dar nu pot dormi de gălăgia care vine de aici! Se poate să continuați cu plânsul după ora șapte, când plec la muncă?

- Dar unde lucrezi, frate, de ești așa de sensibil, să nu se audă nici musca? Dar de ce nu te cerți cu ăștia care au făcut spurcăciunea asta de bloc și pereții ăștia groși cât chiloții meu?

Lică își dădea tot mai mult seama că are parte de un dialog absurd, unul care putea să continue nestingherit pe multe ore, fără ca părțile să ajungă la ceva onorabil.

- Hai, dă-o naibii de treabă, am și eu probleme, aia e! schimbă femeia tonul discuției, susținându-se cu brațele de cele două laturi a ușii. Nici nu te văd cine ești, dar ești tare pricăjit... De când nu ai mai mâncat?

Lică fu lovit de aceste cuvinte așa cum un jandarm lovește o turmă de suporteri recalcitranți.

- Poftim?