Aurel niciodată nu se împăcase cu acea perioadă din an când toamna se pregătea să cedeze locul iernii, când nu era nici iarnă dar nici toamnă, forma meteorologică cea mai nenorocită din acea emisferă a pământului, acel moment când vremea efectiv se răzbuna pe lume, pe orice-i ieșea în cale.
Și acea perioadă din an apăru, ce dorea cineva sau nu. Refugiul stației de tramvai era nesatisfăcător de bine proporționat cât să-i ofere omului o minimă acoperire împotriva ploii care bătea fără încetare exact în sensul deschizăturii, acoperișul fiind practic inutil, udându-te perfect de la gât în jos. Iar tramvaiul nu mai venea, cum se și aștepta orice nefericit care stătea într-o stație de tramvai pe timpul potopului dintre anotimpuri, atunci când ploaia devine un bici rece. Mașinile mergeau în coloană, blocate și ele în acea existență mizeră, oamenii încovoiați aerodinamic, cât să nu-i spulbere vântul, învățând fiecare ceva de la construcția avioanelor, nevoiți să ”înțepe” vântul cât să-i reziști. Nici vorbă de tramvai.
- Unde ești, frate! strigă Aurel către zarea îmbâcsită de ceață, umezeală și acea ploaie fină care putea umezi și mijlocul unei pietre. Hai odată, că-s murat!
Dar tramvaiele nu au urechi, nu au sentimente, nu au conștiință. Și nu vin. Aurel se lipise de sticla pe post de perete a stație, încercând să se apere de ploaie, fără mare izbândă. Și, iată, după un timp imemorabil, undeva prin ceață, monstrul care se târăște pe șina de fier apare, încet, ca un balerin uriaș, fără să-i pese de dramele celor care se murează prin stații.
- Frate, de unde vii, din Dubai? Las-o naibii de treabă! spuse Aurel când păși pe scara tramvaiului. Dar vatmanul se făcu a nu auzi nimic, pesemne că lumea îl apostrofase de atât de multe ori încât își formase o pâclă care-l proteja de orice invectivă din partea murăturilor care urcau surescitate. Toate locurile erau ocupate. Ba nu, un loc este liber. Se așeză, cerându-și voie celei care acupase locul de la geam. Avea bun simț, măcar atât, își spuse.
- Doamne, ce vreme! spuse Aurel în timp ce-și scutura partea de jos a pantalonilor. Dar nu primi niciun răspuns. Se uită la ființa contemplativă care privea pe geam captivată de peisaj. Asta chiar este o lipsă de bun simț, își spse Aurel.
- Zic... ce vreme nebună este afară! repetă Aurel mai tare, cât să se audă și peste două rânduri în față. Vecina de scaun își întoarse privirea spre el, cu chip zâmbitor, cu două bucăți de ochi de-un albastru senin, jucăuși și mai mari ca orice ochi pe care-i văzuse el vreodată-n viață.
- Poftim? spuse tânăra, scoțându-și două căști minuscule din urechi. Era ceva copilăresc în ea, dar și maturitate în același timp, ceva dintr-o liceană, dar și individa prezentă la o ședință într-o mare corporație, prezentându-și proiectul în fața unui auditoriu captiv privirii ei. Nu-i putea spune simplu ”femeie”. Femeie îi putea spune doamnei administrator...
- Ce vreme! repetă Aurel.
- Ce-i cu vremea? îl întrebă. Mie-mi place la nebunie! continuă ea, zâmbind, fără pic de glumă în cuvintele ei.
- Da, e-o nebunie totală, mai ales că sunt ud ca un castravete, replică Aurel, zâmbind și el fără să vrea.
- Sunt Maria! spuse ea, scanându-l în viteză de sus până jos, să-i poată observa urmele de apă. Nu-i nimic, nu e chiar atât de grav. Și, să nu uita, unde e apă e și viață, nu? spuse Maria enervant de plină de acea viață din apa de pe hainele lui Aurel. Era un contrast imens între Maria și restul tranvaiului, prins în vâltoarea apăsării meteorologice. În această umezeală omniprezentă, nimeni nu avea chef să zâmbească.
- Mereu ai răspunsurile la tine?
- Aproape! spuse fata zâmbind, dându-i un cot în glumă peste umărul lui Aurel. Nu mi-ai spus cum te cheamă... și nu-i drept, eu ți-am spus...
- Scuze, Aurel mă numesc. M-am pierdut în detaliile bunei tale dispoziții.
- De ce ești indispus? întrebă Maria, privindu-l cu ”toți” ochii, mâncându-l din priviri, așa cum se spune în popor.
- Cum așa putea să fiu... după ce am așteptat 40 de minute rabla asta în stație, m-a plouat ca pe-un câine... Spune tu, cum să fiu?
- În niciun caz indispus! spuse Maria, zâmbind cu doată gura, dezvăluind o dantură albă ca laptele și perfectă.
- Trebuie să recunosc că ai o dantură de senzație! spuse fără să vrea Aurel. Ce faci, vorbește gura fără tine? își spuse în minte. Ce-i asta, te-ai tâmpit? Ai o dantură de senzație? continuă el dialogul cu sinele.
- Mersi frumos! răspunse Maria, strălucind. Mersi mult! Până unde?
- Poftim?
- Până unde mergi?
- Încă... unde suntem aici? Așa... încă patru stații.
- Da? Și eu! Eu stau în 15!
- Eu în 13, peste drum.
- Ce tare! spuse Maria entuziasmată. Aurel era năucit de tot acest tzunami de bună dispoziție, parcă prost plasat în toată acea vreme mult prea posomorâtă.
Afară se prinse a se întuneca, vatmanul uitând să mai aprindă luminile în interior, griul închis și încețoșat cuprinzând oamenii din interior, unii dispărând pe niște uși, alții luându-le locul, zgribuliți și înjurând în gând vatmanul care întârziase nepermis de mult.
- Nu ai chef de-o pizza? spuse Maria, luându-i aerul din plămânii lui Aurel.
- La o pizza?
- Da, de ce nu! Știu una chiar lângă supermarket, aia din colț. Ceva cu vatra încinsă... Ceva de genul...
Problema lui Aurel era că exact acolo lucra fosta lui nevastă. De fapt nu era o problemă, era o binecuvântare, ceva picat din cer, o bombă atomică. I se înmuiase picioarele de emoție și surpriză. De unde pleasca asta, norocul ăsta? Să intre cu voia asta bună la braț, atât de frumoasă, să se așeze la masă și comande foste-i ... soții? Era posibil? Mai ales după ce ea plecase în plină seară cu prietenul lui din tierețe, pe o vreme cam ca asta, lăsându-l cu gura căscată, fără putere de a reacționa. Dar nu plecarea ei în sine a fost problema, ci cum a plecat, cu o liniște dezarmantă, găsind-o cu bagajul aproape făcut, prinsă în munca strânsului de prin dulapuri atunci când Aurel intră în apartament.
- Ce faci? o întrebă el. Unde mergi?
- Plec! răspunse ea. Plec, Aurel! repetă, să-i intre bine în cap.
- Unde, dragă? răspunse Aurel contrariat, fără să-și imagineze decizia femeii.
- Mă despart de tine. Plec! De azi mă mut.
- Unde? repetă a doua oară.
- La Gigi. Mă mut la el. Oficial suntem împreună.
- La Gigi? Cum la Gigi? spuse Aurel, trăind parcă un film american prost, cu buget redus, el fiind un actor de mâna a treia. Cum să plece la Gigi? se întrebă el, nevenindu-i a crede, mai ales față de discuția la care trebuia să ia parte. Gigi nu e ăla cu care am copilărit, cu care m-am mutat în orașul ăsta, cu care... Cum, frate, cu Gigi? o întrebă din nou Aurel, ridicând mâinile în aer.
- Da, frate, cu Gigi, prietenul tău.
- Așa, pur și simplu?
- Păi... cum să fie altcumva? Știi că nu-mi place să mă sucesc după stâlp.
Și în acea seară fosta lui soție plecă. Fără resentimente, fără pic de jenă, așa cum pleci dintr-un magazin de suveniruri. Ți-ai luat o cană cu vreo inscripție pe ea, dai binețe vânzătorului și pleci. Și datoria? Banca? îi trimise Aurel mesaj după ce se dezmetici. Eu ți-am spus să nu de înhămezi! Nu ți-am spus? veni răspunsul promt. Practic i-a transmis că se poate spăla pe cap cu creditul.
- Ce zici, mergem? spuse Maria, trezindu-l pe Aurel din amintiri.
- Poftim? răspunse năuc. Dar nu avea cum să piardă șansa. Mergem, cum să nu! și Aurel se învioră mai repede ca în cazul primirii unei moșteniri fabuloase. Fosta era în tură, perfect momentul de a răzbuna ceva, măcar puțin. Dar trebuie să mă duc acasă, să mă schimb. Nu pot merge cu tine în halul ăsta. Și Aurel chiar nu exagerase cu nimic când spuse asta.
- Trebuie? spuse Maria, strâmbându-se ștrengărește.
- Sunt leoarcă! În niciun caz nu merg așa!
- Ok, fie, mă schimb și eu dacă tot ... Dar nu mai continuă, zâmbind din nou. Ne vedem jos? Îți ia mai mult de 15 minute?
- Jumătate de oră, spuse Aurel. Decât să am întârzieri, mai bine timp.
- Fie, jumătate de oră.
- Spune-mi, ce pizza preferi? spuse Aurel, cât să omoare timpul celor două stații care-i mai despărțea de locuințe.
- Pe loc mă hotărăsc. Și n-are importanță, mie-mi pasă mai mult de momentul ieșirii. Nu mă întreba de ce ți-am dat întâlnire, continuă Maria, privindu-l în ochi, fără să mai zâmbească. Așa mi-a venit, știi?
Să-ți țină Dumnezeu intuițile, își spuse Aurel sieși, zâmbind cu tot trupul. Ah, Doamne, ce seară! O să-ți mulțumesc toată viața mea! Exploda de entuziasm.
*
Aurel efectiv alergase ca nebunul prin casă. Duș în mare viteză dar energic, bărbierit, freză, feon, călcat cămașa, căutat pantaloni, pantaloni intrați în pământ, disperare, scos tot din dulap într-o disperare acută, găsit pantaloni, stare jalnică, mototoliți, dar curați, călcați cu greu, pantalonii tranformându-se în niște plăci de oțel pentru armături care nu se călcau nici cu trecerea unor tancuri T 34, verificat unghii, verificări părți din corp în oglindă, cu atenție deosebită, timpul fugea, șosete, pantalonii-tablă, cămașa nepurtată încă, una de calitate, parcă știind că acel mare eveniment urma să vină, parfumat, aftershave-ul de după bărbierit, spumă de păr... Era mulțumit de ce ieșise, se încadrase perfect în timp, doar ca nu mai avea timp să strângă în urma lui. Aia e! Găsea el o explicație dacă era să se meargă mai departe. Măcar toaleta s-o verifice, că aici treaba e penibilă dacă... În fine, totul era în regulă în toaletă, își luă sacoul și ieși.
După câteva secunde coborî și Maria, tâind picioarele lui Aurel. O rochiță exact de culoarea ochilor ei, părul creț aranjat mai mult ca perfect, un ruj atât cât să-i pună în valoare zâmbetul și dantura perfecte... Sclipitoare!, exclamă Aurel încet, ca pentru el, temându-se parcă să nu fie auzit.
- Parcă ne-am vorbit la culori! exclamă Maria, fără vreo urmă de emoții, totul fiind simplu pentru ea. Mergem? Miroși foarte bine.
Aurel tăcea, fără să poată rosti ceva. Zi ceva, nenorocitule! își spuse Aurel, panicat de muțenia lui și dezinvoltura partenerei.
- Mamă, ești... Dar Aurel amuți când Maria râse în timp ce făcu o piruetă în jurul lui.
- Așa-i? și-l apucă de braț.
- Trebuia să te duc la un bal, la două stele Michelin, nu la pizzerie.
- Eu zic să fim normali, că aia suntem până la urmă.
*
Aurel îi trase scaunul Mariei și se așezară la masa de pe terasă. Era chiar frumos locul.
- Ai mai fost aici? întrebă Aurel.
- Am mai fost de câteva ori aici... Am văzut câteva fotografii pe Facebook. Căutam într-o seară un restaurant, unde să mănânc ceva și mi-a plăcut.
- Ieși singură la restaurant?
- O, da, de câte ori chiar! N-am nicio problemă cu asta. Eu mă bucur oricum ar fi, crede-mă! Ar trebui să încerci și tu, e super!
- Ce, să mă bucur sau să ies singur în restaurant?
- Ce-ar fi să le încerci pe amândouă? Spune-mi, ești cu cineva la ora asta? întrebă direct Maria.
Doamne, tipa asta e mai directă ca o rachetă cu rază lungă...
- Sunt cu tine la ora asta..., încercă Aurel să scoată un spirit de glumă din mânecă. Maria râse, primind-o ca pe-o declarație.
- Știi la ce mă refer...
- Divorțat. De trei luni.
- Oho..., încă sub căldura evenimentelor. Ai trecut cu bine?
- Și dacă nu treceam, în momentul ăsta sunt însănătoșit de orice ar fi fost dăunător în viață.
- Ești pre drăguț..., răspunse Maria, pomeții căpătând pete de culoare roșie, ochii sclind de satisfacție.
Cum regia trebuia să fie bine făcută, apăru și fosta soție din spatele unor perdele, dând cu ochii de ei. Aurel era în extaz. Na, poftim Gigi! Credea-i că viața rămâne datoare? Fosta soție se înnegri la fața, de asta putu fi sigur Aurel, fâstâcindu-se pentru o clipă, căutând ajutor după un coleg. Dar nu era nimeni, lucru ăsta fiind știut și de Aurel.
Neavând ce face, fosta veni să ia comanda.
- Bună, spuse fosta către oaspeți, privindu-i pe rând. Bună, Maria! continuă ea. Ce faci aici AICI?
- Bună, bună! răspunse plină de viață, zâmbind, Maria. Am venit la o pizza. Ți-l prezint pe Aurel! și Maria își întoarse fața spre Aurel, acum pământiu.
- Bună, Aurel..., răspunse fosta.
- Bună..., dar Aurel o privi cu ceva circumspecție, simțind că ceva nu este în regulă.
- Vă cunoașteți? întrebă Maria, privindu-le fețele.
- Este fostul meu soț, răspunse fosta soție, privindu-l acum pe Aurel într-un mod botjocoritor, superior, cu o urmă de zâmbet pe buze.
Așa, si? Dacă vă cunoașteți, care-i problema? Și mai bine! Tu nu ai mers cu prietenul meu cel mai bun? vorbi Aurel cu el însuși.
- Maria, aștepți vreun client? o întrebă fosta.
Client? Aurelel simți cum inima se gripează. Să nu-mi spui că..., se gândi cu groază el. Simțea cum situația lui devine tot mai penibilă, din credința că se va răzbuna pe fosta, acum era pus la stâlăul imfamiei. De fapt el venise să se răzbune cu o...? se gândi cu o groază crescândă, acompaniată cu o rușine dureroasă. Ar fi preferat să moară în acel moment.
Dar Maria nu mai spuse nimic, zâmbetul înghețându-i pe buze.
- Nu, azi nu... Tu ce faci? schimbă vorba Maria, privind chipul lui Aurel mortificat, care privea fața de masă. Nu știam că...
-... că el este fostul? El este. Ce să fac, la muncă! Tu? VĂ MAI aduc ceva? spuse la mișto fosta.
- Fața de masă e murdară! spuse Aurel, tot cu aceiași privire împietrită fixată pe fața de masă.
- Poftim? răspunse surprinsă fosta.
- Fața de masă este murdară! repetă Aurel, de data asta mai apăsat, tot cu privirea împietrită pe un punct invizibil de pe masă.
- Unde? întrebă cu un prim mănunchi de nervi fosta, privindu-l cu destul de multă ură fără s-o disimuleze.
- Aici! arătă Aurel pe o zonă a feței de masă fără pată.
- Glumești!
- Crezi? Ce faci, iei clientul la mișto? Este o pată pe masă! Așa se servesc clienții aici? spuse Aurel cu provirea țintă spre fosta, simțindu-și fierea și bila cum îi ard stomacul, esofagul și gâtul.
- Eu nu văd vreo pată...
- Te rog să chemi managerul! bruscă Aurel fraza.
- Ești sigur? întrebă fosta, cu o urmă de zâmbet pe față.
- Al naibii de sigur!
Și managerul ieși, la chemarea fostei, de după aceleași perdele, un individ masiv, incredibil de masiv, tatuat feroce, cu niște mâini uriașe, un fel de Goliat fără exagerări.
- Am înțeles că aveți probleme? întrebă namila cu o voce cu bași mulți în corzi.
Aurel privi muntele biologic din fața lui, dându-și seama că seara trecea de la un penibil spre altul, unul tot mai mare, aruncat cu fiecare acțiune pe care o facea într-o rușine care nu mai putea fi spălată de niciun fluviu al lumii. Ce să zică namilei? Că este o pată invizibilă? Că încearcă să se răzbune pe fosta și o dă din bară-n bară? Că este un prost cât toate zilele?
- Nu..., spuse resemnat Aurel, cu fața roșie. Scuze, nu știu ce m-a apucat. E totul în regulă.
Namila se mai uită câteva fracțiuni de secundă peste Aurel, apoi întoarse privirea spre fosta, întrebând-o din priviri dacă este în regulă.
- Șefu, eu te-am chemat pentru că clientul a dorit asta..., spuse fosta făcând eforturi mari să nu bubuie de râs. Cel puțin așa i se părea lui Aurel. Că era ciuca batjocurii.
- Deci? întrebă din nou namila. E ceva neînregulă?
- Nu, totul e bine, Sami... Totul e ok, nu-ți fă griji, interveni Maria. Mersi mult...
- Bine..., spuse namila, se mai uită puțin la Aurel, pironit în scaun, cu fulgere reci pe șira spinării, și se îndreptă spre perdele, intrând în spatele lor.
- Ești bine? întrebă Maria pe un Aurel cu culoarea feței cadaverică, privind în gol. Se rezumă doar să dea din cap afirmativ, fără să mai poată reacționa.
- Bine, hai să comandăm. Ne poți lăsa, te rog, puțin singuri? se adresă Maria fostei. Fosta o privi pătrunzător, jignită profund. Dar înghiți în gol și se retrase.
- Ești bine? întrebă din nou Maria. Nu arăți deloc ok... Dacă știam că...
- N-are importanță..., răspunse anemic Aurel.
- Poftim? spuse Maria, îndreptându-și capul spre el.
- Zic: n-are importanță! ridică vocea. O cunoști? și arătă spre zona cu perdele, acolo unde intră fosta.
- Da, o cunosc.
- Și... ce spuneai, că ieși singură la restaurant?
- Ies și singură..., răspunse Maria, cu un zâmbet ușor pe buze. Asta-l enerva la culme pe Aurel. Asta e..., și-mi răde în față?
- Ce... clienți ai?
- Sunt prostituată de lux, răspunse Maria, fără vreo grimasă pe chip, privindu-l fix pe Aurel. Care înghiți în gol. Și simți cum stomacul i se strânge. Tu? își spuse el. Cum, Doamne iartă-mă, o ființă atât de gingașă, de frumoasă, de plină de viață... Cum?
- De lux? O spui de parcă ar fi vreo mare diferență între...
- Păi este. Între centură și lux, este o diferență! Crede-mă!
- Dacă spui tu... Și cum de... nu știu...sunt tulburat maxim. Abia pot vorbi.
- De ce ești așa de șocat?
Aurel era și mai șocat de întrebarea decât de situția în sine.
- Nu mă așteptam la asta. Tu..., dar nu putea se termine fraza, privind-o într-un mod dureros.
- Ce? Ce credeai că sunt? O mironosiță? Și oricum, suntem la egalitate. 1-1.
- Acum sunt și o prostituată de lux? spuse Aurel, zâmbind amarnic.
- Nu, dar ai vrut să mă folosești, să te răzbuni pe fosta, nu?
- Poftim? Tu ai spus de restaurantul ăsta!
- Așa e, eu am spus, dar ți-a crescut inima, corect? Ce-ai zis: mamă, ce-i fac fostei când intru cu asta la braț. O să pleznească de invidie! Nu? Nu la asta te-ai gândit? Ei, lasă, nu te chinui, răspund eu: evident că așa ai gândit! Deci? Ce înseamnă asta? Nu e tot prostituție?
- Raționamentul tău mi-a înnodat neuronii, spuse stupefiat de discuție Aurel.
- Nu-i nimic, ții deznoadă Maria, spuse ea zâmbind, punându-i mâna pe mâna lui. Hai, întreabă-mă! Deznoadă-mă!
- Ce naiba să mai întreb?
- Nu fii copil! Fii bărbat, că mă enervezi! spuse Maria, chiar vorbind serios. Revino-ți! Dacă tot ești aici, de ce îți refuzi plăcerea? Da, ești cu o prostituată de lux, cu o curvă de lux, să vorbesc pe limba... unora. Așa, și? Uite-te în ochii mei! spuse Maria, apropriindu-se de Aurel, care acum devenise și cu respirația sacadată de tot ce trebuia să suporte. M-ai plăcut?
- Poftim?
- M-ai plăcut până să afli că sunt curvă?
- Nu e vorba de asta...
- Răspunde, nu fii prost, ce ai acum? Deconectează-te de acel Aurel de acum, speriat și rușinat. M-ai plăcut?
- Da, cum să nu... Evident.... se făstâci serios.
- Și acum?
- Acum? Nu știu...
- Nu știi din ce cauză? De vestea pe care ai aflat-o? Oricum ți-aș fi spus, poți fi sigur de asta.
- Nu știu, e o amestecătură în capul meu acum...
Maria se întinse peste masă, apucă ceafa lui Aurel și-l sărută apăsat. Secundele treceau, sărut continua, Aurel prinzând și ceafa Mariei. Acum cei doi se țineau strânși, ca într-o încleștare finală, ultima zvâcnire pâna la apocalipsa cea ultimă. Aurel se desprinse, abia respirând, cu un gust în gură de ceva trandafiriu, stors de orice idee.
- Ți s-a urcat fierea în gât, așa-i? spuse Maria respirând greu la rându-i. Am simțit amăreala ei. Un sărut sincer, spuse ea, zâmbindu-i și mângâindu-i fața.
- Ai un ...pește? spuse Aurel cu fața lividă.
- Pește? și Maria râse cu toată gura. Am unul în congelator. Vrei?
- Maria...
- Bine, scuză-mă... Nu am vrut să fac mișto, mai ales că ai trăit ceva șocuri. Uite care-i treaba. E simplă. Eu lucrez la recepția unui hotel cu stele și ștaif. Împreună cu o foarte bună prietenă. E, eu sunt pe-o tură, ea este pe cealaltă. Și ne facem rost una alteia de clienți, aleși atent, după ce-i ochim, din ăia care stau mai mult timp în hotel. Înțelegi? Treaba merge ca unsă. Și m-am gândit la ceva, la ceva care a venit mai devreme și mai ușor decât plănuiam eu.
Maria se duse spre fața lui, îl mai sărută odată și îi șopti: vreau să te bagi în afacere!
Aurel rămase cu sărutul pe buze și creierul în piroane. O zi normală, o zi mohorâtă, o zi în care aștepta un nenorocit de tramvai, doar un nenorocit de tramvai, fără să aștept ceva, doar să mă ducă acasă, să mă usuc, să fac un duș... Nu, acel tramvai m-a dus aici, m-a adus aici, în fața acestei femei care se joacă acum cu mine, sunt privit la mișto de fosta, care cred că se prăpădește de satisfacție, fosta care va vorbi deseară cu Gigi, dacă nu o face chiar acum, un mesaj ceva: hei, știi cine-i la restaurant? E Aurel! Da, e cu curva aia, cu panarama aia! A crezut că mi-o face, dar când a văzut că o cunosc, că i-am spus-o-n față despre clienții...nocturni, s-a opărit tot, prostovanul! Cică a venit să se răzbune, că vine cu bunăciunea asta, când colo bunăciunea nu e decât o curvă cu ifose. Gigi, trebuie să-i vezi fața prostului... Și a mai făcut și talente, că vezi Doamne, fața de masă e murdară...impresii de astea. Trimite-mi managerul, auzi la el! Cu ce texte vine la mine! Si i l-am trimis pe Sami. Să vezi față de papagal când l-a văzut pe ”micuțul” de Sami. Să vezi cum i s-au topit figurile la fraier...
Așa? Așa o fi vorbind cu Gigi, tăvălindu-se de râs pe seama mea? Și acum? Sunt invitat în afacere? Să fac ce? Să stau capră? La câtă rușine am mâncat, mai contează?
- Trebuie să stau în vreo poziție? întrebă Aurel, glumind amar, zâmbind cadaveric.
Maria s-a prins de glumă după vreo trei secunde de tăcere. Și a râs cu râsul ei cristalin, neprefăcut. Sau? Se preface? Nu se preface?
- Nu, dragul meu, spuse Maria aranjându-i o șuviță imaginară. Tu vei fi telefonistul. Vei da telefoane.
- Nu voi primi?
- Nu, nu vei fi pe post de pește. Nu vei lua comenzi, dacă de asta ți-e teamă.
- Mie mi-e teamă de orice subiect pe tema asta.
- Care? A prostituatelor? N-ai teamă, e o lume blândă dacă știi s-o negociezi cum trebuie.
- Chiar de mănăstire..., spuse Aurel, tot mai uimit de discuția pe care o avea acum.
- V-ați hotărât? întrebă fosta, făcându-l pe Aurel să tresară.
- Două pahare și un Moet! spuse Maria clar, fără să ridice ochii de pe Aurel. Atât pentru moment, mulțumesc!
Fosta râmase pironită și privea pe cei doi, neînțelegând nimic.
- Mulțumesc! repetă Maria, întorcându-se spre fosta.
Aurel nu se putu abține și zâmbi.
- Scuze! se adresă el spre fosta, care plecă spre monitorul pentru comenzi. Ea se întoarse în jurul propriei axe, cu ochii scăpărând nervi.
- Da? răspunse cu o scârbă nedisimulată.
- Și un platou cu brânzeturi, da? Mersi, dragă. Și Aurel își întoarse privirea victorios spre problema lui, Maria. Acum zâmbea, măcar pentru această mică victorie de orgoliu, cu ajutorul neprețuit venit din partea Mariei.
- Ți-a plăcut, nu? întrebă Maria, zâmbindu-i. Ți-am citi satisfacția animalică în priviri.
- Am dat doar o comandă, făcând-o pe prostul.
- Știu, știu... Bun, hai să revin. Nu tu trebuia să fii alesul acestui joc, dar soarta a vrut altceva. Fii atent aici. E simplu. Tu vei primi un număr de telefon, vei suna și vei spune un text simplu: dacă nu dai suma cutare de bani, vor afla toți de aventura ta. Ai imagini, ai toate dovezile. Fără alte dialoguri, fără alte interpretări. Sau mă rog, cât mai minim. Nu răspunzi la întrebări, ești un dur, da? Banii, locul unde să-i trimită și cam asta e. A, și îi mai spui că atunci când banii vor fi intrat în cont, totul va fi șters și ”bietul” om se poate simți liber ca pasărea cerului. Să-i mai spui că e păcat să mai calce pe bec data viitoare, să-și vadă de familia lui, de viața lui.
- Ești întreagă la cap? spuse Aurel cu ochii holbați, șocat de logica rece din capul Mariei. Dacă merge la...
- Nu mereg niciunde, stai calm! Reputația e mai importantă în aceste cazuri. Banii nu vor fi o problemă pentru ei.
- Și ”bieții” subiecți?
- De asta nu ai tu treabă. Aici e treaba mea și a prietenei mele. Maria îl sărută din nou. Sărut fără să opun rezistență o prostituată care-și șantajează viitoarele victime cu o ușurință copleșitoare... ce-i cu mine, Doamne ferește? Aurel gândea la foc automat. Cătușe la mână pentru șantaj... Îl trec fiorii.
- Și noi doi?
- Noi doi?
- Ce se va întâmpla cu noi doi?
Fosta veni spre ei și puse nu cu foarte multă gentilețe paharele pe masă, desfăcu sticla de șampanie și turnă în paharul Mariei.
- Aș vrea s-o degust întâi, spuse Aurel calm, privind în ochi pe Maria, zâmbindu-i ușor. Maria se întoarse și-l sărută.
Femeia se blocă cu sticla în mână, oprindu-se la jumătatea paharului, dar prea târziu, o parte din spună revărsându-se pe masă.
- Vezi, interveni imediat Aurel, ți-am spus eu că fața e pătată?
Fosta i-ar fi dat cu sticla de șampanie în cap, abia reușins să-și țină nervii în frâu.
- Mă duc să aduc un alt pahar..., spuse fosta, cu glasul înecat în furie, întorcându-se.
- E ok, draga mea! interveni Maria mieros. Sunt sigură că este bun, nu e cazul să facem mare tam-tam de această MICĂ eroare. Accentul pus pe această ”mică eroare” o transformă într-un fatalism. Maria se pricepea la accentuat ”mici probleme”. Nu-i așa, iubitul meu?
Aurel își înghiți nodul. Ar fi vrut să-i vadă chipul fostei, dar putea simți aura ei zdrențuită. Era de ajuns.
- Cum vrei! Bine, atunci toarnă așa, asta e... Fosta termină de turnat și puse sticla pe masă.
- Te rog, o frapieră, dacă ești drăguță... E o băutură care nu merită să se încălzească nici măcar cu un grad, spuse Aurel și-i sărută mâna Mariei.
- E pregătită. O aduceam..., îngăimă fosta, dar se opri nemaigăsindu-și cuvintele.
- A, bun, în acest caz, totul este în regulă. Mulțumim!
- Gata, eu zic să te oprești, spuse Maria. Ai dat destul în ea pe astăzi. Să ne concentrăm pe ce avem de făcut...
Aurel reveni cu picioarele pe pământ și sorbi din pahar.
- Baftă! spuse Maria. Baftă!
- Scuze, am uiatat să închin. Eram în gânduri...
- Și-n calcule.
- Da, la câți ani de pușcărie pot face pentru treaba asta.
- Nu ai de ce să te temi, nimeni nu va știi cine ești.
- O să fiu dat în gât, la prima turnare, nu de asta îmi fac probleme.
- De cine, de mine?
- Poți să ai încredere în cineva azi?
- Da, în mine!
- Maria...
- Crede-mă, sunt mai sfântă ca Papa!
- Nu știam că îngerii șantajează.
- Eu îi învăț minte pe proști, Aurel! Este o afacere win-win. Amândouă părțile câștigă, înțelegi? Te asigur că tipul nu-i mai trebuie amantă niciodată!
- Și noi doi...până la urmă? Care va fi relația noastră?
- Tu vei fi iubitul meu!
- Ah, ce simplu! Cum de nu m-am gândit la asta? Stau acasă și aștept să vii de la... muncă, nu?
- Dacă vrei! Poți să-ți cauți și un job, dacă te plictisești. Aurel era exasperat. Dar n-ar trebui, vor fi destui bani cât să poți sta liniștit acasă, continuă Maria, la fel de zâmbitoare, sărutând din când în când mâna lui Aurel.
- Mi se pare ireal... Adică... eu știu că tu te culci cu cineva, apoi ne punem liniștiți în pat, ca și când nu s-ar întâmpla nimic?
- S-a întâmplat ceva? E doar în capul tău, atât! E doar o informație. Tu nu vezi nimic, nu știi nimc. Eu vin de la muncă, eu sunt recepționistă. Atât trebuie să ții tu minte.
- Și faza cu șantajul...
- Aia este ...cum să-i spun, un mini-job. Așa să-l percepi.
- Făcut de tine...
- Aurel, scoate-ți treaba asta din cap. Este doar o percepție, da? Tu știi doar că eu lucrez într-o recepție și, uneori, trebuie să joci un rol. Atât. După ce vei închide telefonul, rolul tău s-a terminat și poți uita povestea până când eu îți voi da o nouă hârtie , cu un nou text. Asta e tot ce trebuie să faci. Folosește-ți mintea!
- Mintea mea este acum carbonizată...
- Aurel, uite-te bine la mine! Vom fi cel mai productiv cuplu! Noi curățăm cărarea...spre curățenia individului. Înțelegi?
- Dacă ai fi mai explicită cu curățenia cărării...
- Cei care cad în această patimă, cea a descărcării în amante, se vor trezi din acestă beție și se vor schimba.
- Doamne, Maria, tu te auzi? O să văd în ziare: haiducul amantă!
- Să știi că nu e rea gluma. Chiar îmi place! Batem palma? și maria îi întinse mâna, privindu-l în ochi. Aurel avea broboane pe frunte. Maria luă un șervețel și-i șterse pielea încet, afectiv. Cineva din Aurel luă decizia și întinse mâna. Maria zâmbi, emoționată, sărutându-i buzele.
- Va fi cea mai tare perioadă din viața ta! spuse Maria și se așeza cu spatele de spătar, mulțumită de finalul discuțiilor, relaxându-se. Bău din pahar, privindu-l pe Aurel. Bea, iubitul meu, simte-te în al nouălea cer, șopti Maria, făcându-i cu ochiul.
*
Aurel era cu telefonul în mână, transpirat leoarcă.
- Nu cred că o pot face! se plânse el
- Ba da, poți! Hai, sună-mă, să repetăm! Ia hartia și încearcă să memorezi. Hai, poți!
*
Vrei să stai lângă mine? Parcă-mi stai în cap! spuse Aurel, gâtuit. Era la prima operațiune oficială. Până acum făcuse doar exerciții.
- Stau aici, în colț. Nu mă băga-n seamă. Te voi asista la prima ta zi de mini- job, spuse Maria, zâmbind și sărutându-i creștetul. Haiducii intră în acțiune! Hai, dă-i drumul, e simplă treaba.
*
- Alo?
- Ai două zile să te decizi. Trebuie să te decizi la o treabă simplă. Ești atent?
- Alo! Cine-i la telefon?
- E cineva pe lângă tine?
- Alo, ești surd? Cine-i la telefon?
- Pentru binele tău, este cineva pe lângă tine? Soția, copii... Spre binele tău, repet!
- Nu, nu este... Cine ești?
- Ascultă-mă bine! Știu că ai fost la ACEL hotel, camera, cu cine te-ai culcat trei seri la rând, cât ai plătit, tot ce ai vorbit, convorbire...tot! Filmare, poziție... cum ți-ai vorbit soția, copiii, tot, da? spuse Aurel grav, abia ținându-și inima să nu explodeze, lac de sudoare, cu mâna atât de încleștată pe telefon că i se albise
- Ce???? se auzi ”bietul” om, uluit și deja intrat în panică. Și ce vrei de fapt?
- Treaba e simplă. Ai un pix? Du-te și ia-ți. Și o foaie. Notează un cont. L-ai notat? Ok. De câte ori te-ai culcat cu prostituata? Aurel se uită spre Maria, care zâmbi satisfăcută, făcându-i cu ochiul. Fata asta e de fier, n-are inimă, se gândi el.
- De... trei ori?
- Foarte bine! Ții minte exact. Calculul e simplu: ai trei și mai adaugi patru zerouri. Da? Cât face?
- 30.000?
- Foarte bine, stai excelent la matematica! De Euro, da? Atât te costă distracția. Încă ceva foarte important: știm doar noi doi, da? Nimeni altcineva, alte organe, ne-am înțeles? După ce intră banii, afacerea este finalizată și poți dormi liniștit pentru tot restul vieții. Sunt un om onest, te asigur că nu voi încerca să mai storc nimic de tine. Dar dacă mai aud vreodată că mai calci strâmb... știi ce urmează, nu? Asta e! Îți doresc o viață plină de iubire și aștept suma în cont banii. Ai înțeles tot?
- Da..., se auzi cineva resemnat.
- Totul e clar?
- Da, e clar...
- Ai așadar două zile. Cu cât mai repede, cu atât amnezia mea de după va fi mai puternică.
- Cât mai repede posibil...
- Ne-am înțeles atunci. Viață liniștită!
Și Aurel închise apelul, terminat energetic cu totul. Se lăsă pe spate și respiră profund, ca și când ar fi alergat la un maraton.
- Doamne sfinte!
- Vezi? spuse Maria, sărutându-l și punându-i-se în brațe. Ai fost exemplar! Ești genial! Ți-ai găsit vocația, iubitul meu! Actor!
- Maria...
- Nu fă fața asta! E prima dată. Vei deveni imun.
- De când faci treaba asta?
- Acum e prima oară, dar o plitocesc de luni de zile în cap.
Un bip se auzi în telefon.
- Iubirea mea, ai făcut primii 30.000 de euro! spuse Maria, sărutându-l apăsat.
- De unde știi?
- Simt mirosul fricii. Și al banului. Deschide aplicația și vezi.
Întradevăr, în cont intraseră 30.000 de euro.
- Doamne...
- Ce-i? spuse Maria, zâmbindu-i și lovindu-l în glumă cu degetul peste nas. E ușor? Este, nu? Vreau să profit de cea mai mare hibă a omenirii: egocentrismul. Omul e în stare să facă orice pentru a-și apăra imaginea, înțelegi? Și, mai ales, când știm să ne jucăm cu cuvintele, să-i mângăiem sinele, genul ăsta de oameni aproape că ne vor mulțumi că nu mergem mai departe cu amenințările. Pentru că, iubitul meu, genul ăsta de oameni sunt cu frica în oase, chiar dacă nimeni nu-i acuză de nimic. Trebuie doar să apăsăm pe buton, iar ei vor percuta la virgulă.
- Și de unde știi cine va pica în plasă?
- Aici este flerul meu în joc și știu pe cine să agăț în plasă. Și nici nu e greu, crede-mă!
- Când te-ai culcat de trei ori cu tipul ăsta?
- În timp, nu e grabă. Trebuie să-i câștig încrederea, iar pe capitolul ăsta sunt expertă. Pe tipul ăsta l-am stors de toate informațiile, și-a făcut nevasta în toate felurile, copiii și tot ce-i în familia aia. A trebuit puțin să-l gâdil și a fost o spovedanie generală. Dar cel mai important e că tipul e dependent de banii neveste-sii, iar ăștia sunt cei mai docili clienți: dacă-i ameninți că-i lași fără sursa de finanțare, fac orice, înțelegi? Orice! Și dacă-i ceream 100.000 de euro, dădea!
- Și acum îmi vine întrebarea..... cum de nu i-ai cerut mai mult?
- Vezi? Capcana hapsânului! râse Maria.
- A, nuuu, nu de asta, eram doar curios! se scuză Aurel, roșind.
- Te tachinam, nu te sfii! răse Maria. Dar cărămidă cu cărămidă faci o casă așa cum vrei . Și trainică. Când iei un camion de cărămizi poți găsi la mijlocul lor...paie. Puțin și sigur. Cărămidă cu cărămidă.
*
- Și nu ți-a fost aiurea să fii cu una care ...era cum era?
- Mi-a fost, nu mi-a fost ușor, dar acum sunt cu una ...care este acum. Și aurel o sărută ușor pe frunte. Ar trebui să te vopsești puțin, că-i cam decolorat.
- Vârsta, Aurele, vârsta! spuse Maria privindu-și chipul brăzdat de riduri. Am 91 de ani... Ce vopsea să mai pun?
- Știi ce aș face acum? Aș da un telefon...., și râse tare, înecându-se și tușind grav.
- Nu mai ai pe cine suna, sunt toți morți... S-au dus cu toții...
- Numai noi...
- Ne vine și nouă rândul, e după colț, abia așteaptă să te înhațe.
- Pe mine? Stai să vezi dincolo, când te-or aștepta totți ăștia pe care i-ai făcut de bani.
- Eu? Eu am sunat? spuse Maria. Avea același zâmbet ștrengăresc.
- Doamne, ce-au trecut anii...
CITEȘTI
Ne-am hotărât să devenim proști.
HumorO serie de Povești și Povestioare... care nu se pot citi! Cu plăcere!
