Sunt situații în viață când lumea se întoarce cu fundul în sus, știați, nu? Brusc și dintr-o dată! Cum așa? Uite așa!
Și, evident, când lumea se întoarce cu fundul în sus, că de ce nu!, de-obicei te prinde în chiloți, în plin crivăț. Așa m-am trezit și eu - nepregătit, visător și pe alocuri extrem de imbecil - când viața are marea plăcere să dea cu tine de toți pereții. Și a dat. Bine de tot. Dar mai ales când nu te trezești din adormire și mergi ca un berbec care dă cu capul de pereți cu o voioșie jalnică.Povestea începe scurt, undeva prin anul 2019, era noastră. Subsemnatul și soția, aceștia sunt cei doi eroi din această poveste.
Ne-am angajat într-un restaurant. Eu, ca să înțelegeți viețuirea mea, am fost inițiat în tainele ospătăriei, în ospitalitate, vrăjeală de felul ăsta. Cam 20 de ani de ospătărit, fix, sărbătoriți în 2019. Ne angajăm așadar într-un restaurant în București. Locația are în componență două bucăți patroni. Unul mai diferit ca celălalt. Se ceartă, se bosumflă, se despart. Iubire cu năbădăi. Astfel, ca într-un cuplu perfect inadaptat, rămâne doar unul la conducerea corăbiei.
Nu ne putem plânge, loc drăguț, patron care nu ne avea treaba... serviciul mergea. Dar treaba începe să scârțâie. Se dau doi colegi afară și rămânem doar noi doi. Mai trece un timp și patronul ajunge la concluzia că nu vrea să mai țină restaurantul, se umflă orezul în noi, ne murdărim pe degete cu antreprenoriat și spunem răspicat: mergem noi mai departe cu restaurantul! Ole! Ah, vin visele cum că vor curge clienții, aprecierile, noi facem aia, noi facem ailaltă, aici punem asta, de aici scoatem asta, am ideea asta, nu, eu am ideea asta, ce tare o să fie!, ce beton o să fie!, stai să vezi când ne punem pe treabă!... Din astea, vise la kilogram. Nu e nimic greșit în a visa, dar când ești rupt în fund, fără bani, doar cu imaginația...nasol, cade muntele pe tine. De visat, poți visa pe-o plajă, fără dureri de cap. În rest, banul comandă!
Eu am crezut că a conduce un restaurant, să fii patron, înseamnă să te distrezi pe o consolă, jucând FIFA. Să pleci acasă, la sfârșit de zi cu încasările, să ți se pară că ăla e profitul, că este un sac fără fund. Nu, e dramatic. Mai ales pentru novici, adică pentru prostovani. Dar, vorba aia, norocul prostului. Restaurantul chiar mergea, aveam clienți, munceam de ne săreau capacele, căram marfă cu un imens rucsac, pe bicicletă, canci permis, canci mașină, soția robotea în bucătărie cât era ziua de lungă! Un patron care-și căra un anumit sortiment de carne cu rucsacul și bicicleta... Ce imagine vedeți? Un individ inteligent, nu? Aia e! Bine-înțeles, cum îi șade bine românului, am fost puțin mai mult păcăliți, așa, ștrengărește. Dar un prost mereu este perseverent! Și se afundă și mai mult în noroi. Și uite că apare în China covidul. Două animale cică s-au apropiat prea mult, și-au dat un virus, virusul a venit peste homo sapiens... știm povestea! Oficial. Neoficial, unii cu halate albe s-au jucat cu niște scheme de viruși, i-au combinat, i-au împreunat... și a ieșit ceva frumos și spectaculos! Românii făceau bășcălie, că ce poți face altceva? Iohannis ne mângâia pe creștete: stați liniștiți, iubiții mei, e totul roz. N-o să vă atace nimic! Sunt atent și preocupat!
Ghinion! S-a declarat pandemia, iar eu, marele patron, sunt prins de iarna virusului, în șlapi chinezești și maieu de plastic Made in Pakistan. Plus frica de controale, de Sanepid, de ANAF, de tot felul de agenții, OPC- o frică teribilă, ca de moarte. Mai ales când nu ai bani să-i ungi pe la balamale, cu un plic, cu două, ”o atenție pentru domnu?”, treburi de felul ăsta, românești. Și uite așa, mă trezesc într-o toamnă târzie cu restaurantul gol, cu-un început periculos de pescuit datorii, care tot creșteau și creșteau și creșteau, ca Făt-Fromos... Bănci, rate neplătite, toate veneau de-a dura peste noi, veneau dintr-un trecutul financiar gestionat dezastruos, cu mii și mii de lei în buzunare și totuși, ca un miracol inversat, ajunși la un singur pas de marele faliment. Micul faliment venise ușor, drept avertizare, să știu de-o treabă! Și, ca treaba să fie treabă, anesteziați, marele faliment ne paște la începutul lui 2020. Scăpăm ”ușor” din antreprenoriat, după N negocieri, cu 20.000 de lei gaură la afacere plus alte miuțe pe la diverși. M-am angajat în centrul Bucureștiului. A mers cât a mers, patronul de acolo, unul cu mult mai inteligent ca mine, a primit pontul: vinde, că HORECA moare. Și a vândut afacerea.
CITEȘTI
Ne-am hotărât să devenim proști.
HumorO serie de Povești și Povestioare... care nu se pot citi! Cu plăcere!