Cum casa era invadată total de frig, Samuel pur și simplu refuză a scoate capul din plapuma imensă ce-i acoperea, ca un sarcofag egiptean, trupul ghemuit, chiar dacă desteptătorul urla bezmetic în plină noapte târzie, la fix 3:30. Nu avea nimic la îndemână cu care să arunce spre acea uzină de zgomot infernală, fiind pusă chiar de el spre un loc în care erai nevoit să te ridici să oprești sunetele iadului. Și dacă nu ar fi oprit el alarma, ar fi oprit-o vecinii, care ar fi spart ușa cu topoarele, apoi țeasta lui. Să trezești un palier întreg la 3:30 nu este cea mai bună idee într-o dimineață siberiană. Trase deci plapuma deoparte, se ridică-n capul oaselor și privi spre golul din fața lui. Nimic nu trăia în acea locuință decât un ceas care se chinuia să trezească un univers în moarte clinică.
- Taci! urlă Samuel în beznă, dar nimic nu se întâmplă. Se ridică, trăgând bluza groasă în jurul taliei zgribulite și opri mașinăria infernului. Se lăsă o tăcere de mormânt, iar drumul de întoarcere spre pat însemna drumul spre un Rai cald și primitor. Ceea ce se și întâmplă.
Samuel se vârî sub plapumă, își înfundă capul în perna încă fierbinte și adormi aproape instantaneu.
La 3.40, mașinăria de trezit Lazări se puse iarăși în mișcare. Samuel avea impresia că trăiește un coșmar care refuza să se termine. Trebuia totuși să se trezească. Coșmarul trebuia înfrânt! Munca. Locul de muncă. Job-ul. Toate aceste cuvinte care definesc omul îl chemau la rațiune.
13 grade arăta termometrul din cameră, geamurile devenind adevărate patinoare verticale. Blocul în care locuia fusese deconectat de la rețeaua de termoficare a orașului, fiind trimis în ghețăria supremă. Era un bloc răuplatnic, asta era explicația primăriei. Așa cum era și el, cu datorii acumulate cu anii, cu teancuri de scrisori cu cortegii de amenințări judecătorești.
Baia era și mai neprimitoare ca restul casei. Apa rece devenise în acea dimineață și mai rece, aproape înghețând periuța de dinți. Dacă în cameră sunt 13 grade, în baie nu sunt mai mult de 8 grade..., se gândi posac Samuel, băgând fața în apa strânsă în căușul palmei. Mii de ace își făcură apariția pe porii feței, sângele colorând într-un roșu aprins chipul nefericitului.
Astăzi trebuia să meargă din nou la medicul de familie, simțind cum toate oasele-i devin niște sloiuri rigide, înghețându-i chiar și sufletul. Era convins că iarna nu va trece, că poate rămâne în jurul lui pe vecie, că nu va supraviețui până în primăvară. În casă era ca o peșteră, la job era și mai rău, hala în care lucra îi lăsa impresia că se materializase undeva în mijlocul Polului Nord.
Porni cele patru arzătoare ale aragazului și simți o anemică dezmorțire a aerului, dar duhoarea gazului ars puse rapid stăpânire pe locuință, pereții devenind adevărate cascade mucegăite în urma condensului. De pus ceva în priză era exclus, prețul electricității concurând cu prețurile unor lingouri de aur.
Samuel, cu decizia luată în sân, se strecură iarăși sub plapumă și opri orice putea veni de viața de afară. Era mulțumit de concluzie. Dorința lui era doar să doarmă. Să nu mai trezească decât la vară. Dar până atunci, va merge la medicul de familie. Un nou concediu de boală.
*
- Deci, Samuel, eu nu-ți pot da 30 de concedii pe lună, crede-mă! Nu pot! Am și eu controale... Acum ce mai este? Ce te mai supără?
- Dar chiar nu mint, doamnă! Efectiv sunt... nu știu, terminat! N-am vlagă, frigul mi-a intrat în oase, la muncă e moarte curată, e mai cald în mormânt decât acolo.
Medicul nu putu să nu zâmbească.
- Dar de ce nu-ți schimbi locul de muncă? Ce aștepți, să te omoare?
- De ar fi așa de simplu... Nu vedeți ce-i în oraș? Dar uite, promit, n-o să mai vedeți la față. Promit!
- Îți mai dau o săptămână... Ești cu gripă, da?
- Chiar sunt!
- Nu, chiar nu ești, nu mă prosti pe față! se indignă în glumă medicul. Nu ai căldură acasă?
- Nu. Ne-au tăiat ăștia respectul de sine. Săracii trebuie congelați.
- Nu știu cum faci, dar schimbă ceva. Ai 42 de ani, nu mai ești copil. Soție? Samuel dădu negativ din cap. Prietenă? Nu? Nimic? Femeia mișcă descumpănită din cap. Uite, ai aici concediu. Dar nu te juca cu sănătatea.
*
Samuel plecă plin de recunoștință din cabinet, salvat pentru o perioadă de cosmarul frigului de dimineață, la plecatul spre locul de muncă prin viforul de afară. Pentru o săptămână putea uita de acest 3:30 înnebunitor.
Însă, undeva în interiorul lui, doamna doctor îi răsuci un cuțit deja bine înfipt în inimă: ce faci cu viața ta, Samuele!? Aceiași întrebare o primise ani buni de la mă-sa, ca mai apoi să intervină și fosta lui soție, tipul de femeie mereu nemulțumită, mereu cu ceva de reproșat.
De ce se căsătorise? Nici el nu știa, dar știa sigur că fusese un papă-lapte, un pui de fermă crescut cu grăunțe, bun de sacrificat oricând. Ar fi vrut să se răzbune, ar fi vrut să spargă, ar fi vrut să zbiere, să apuce pe cineva de gât... Povești! Doar în vise se mai vedea un tip care avea ambiții și realiza proiecte, dădea ordine și aranja lucruri. În realitate nu era nimeni. Doar un sclav printre miliardele de sclavi de pe planetă.
*
Și ca să pornesc de undeva...
- Samuel, nu vrei să fii și tu la casa ta? îl îmtrebă mă-sa într-o seară. Uite, ai aici partea ta de casă, puteți să stați liniștiți, nimeni nu vă deranjează. Știu o fată de nota zece, care mă tot întreabă de tine, ce mai faci, cum o mai duci. Ai și tu o vârstă...
- Mamă, nu te îngrijora, găsesc eu ce trebuie până la urmă. Toate la timpul lor...
- La timpul lor...la timpul lor, dar timpul zboară, Sami. Deja ai fire albe de păr, când îți găsești și tu o fată? Uite, săracul de tac-tu s-a prăpădit și m-a lăsat singură, să mă chinuiesc cu tine să te pun la o familie, să îți dea un pahar de apă când vei fi la bătrânețe.
Tata nu mai este sărac, m-am gândit eu, măcar s-a scăpat de nevastă-sa. Cred că asta și-a dorit după 22 de ani de căsătorie. Îl moștenesc pe el? Tata, tot un papă-lapte, un pește mut care înghițea tot, nu comenta și nu avea idei. Un Bonsai în mijlocul unei camere. Bun de muncit, și atât. A murit ca ultimul om, lăsat într-un spital să agonizeze, mama fiindu-i aproape doar când l-au pus în sicriu. Nu suport să-l văd așa, tot repeta, parcă dorind să șteargă urmele ignoranței față de tata. Tacit, fiecare a dorit să scape unul de celălalt. Undeva la nivel telepatic s-au înțeles: lasă-mă să mor liniștită. Te las, dar du-te repede, nu fă mult tam-tam cu moartea ta. Și totul a ieșit ca la carte. Într-o zi tata a făcut un AVC, a căzut în mijlocul fabricii, a fost dus la urgențe, medicii au fost rezervați. Parcă văd și acum pe fața mamei acea umbră de bucurie când primi vestea îmbolnăvirii tatei.
Apoi, cum și bunica era cam pe același palier cu mama, au dat drumul operațiunii înmormântarea, chiar dacă tata abia ce-l internaseră. Nimeni nu-și mai dorea ca el să vină de la spital spre casă. Doamne ferește, spunea bunica într-o seară, îți dai seama că dacă ăsta scapă din spital va fi aproape tot paralizat? Ce te faci cu el? Trebuie schimbat, spălat... ca pe un copil mic. Doamne ferește..., repetă bunica îngândurată, privind în gol. Doamne ferește, spuse și mama, înfiorându-se.
-Dar, mă băgai în seamaă, poate că-și revine, nu? Ce, deja îl vedeți mort?
Dar, ca la un semn, amândouă mă priviră ca pe un dușman de moarte, un gândac care se bagă în tocmeala lor.
- Ei, da, o să joace și fotbal, ce vorbești? se arătă jignită mama. Tu nu vezi în ce hal e?
- Păi de unde știi în ce hal e dacă nu ai fost odată la el? am răspuns, mirat de tupeul meu venit de nicăieri. Dar răceala celor două femei mă scotea din minți.
- Nu pot să-l văd așa! lasă, mai bine să-l știu așa cum era el înainte. Oricum, am vorbit cu doctorul și mi-a spus că starea lui este gravă, că șansele sunt zero. Doar o chestiune de timp.
Doar că tata, pentru o ultimă bătaie de joc, se trezi după o săptămână la viață, bine de tot, mai viu ca niciodată. Și cum soarta mai ține și cu pierzătorul, m-am aflat chiar acolo, lângă pat. Am văzut ochii cum încep să se miște, cum dă din buzele înțepenite de tubulatura care-i intra până-n mațe. Am urlat după asistentă, doamna în halat alb a făcut ochii cât monitorul EKG-ului când a văzut arătarea că se trezise din brațele morții, a chemat medicul de gardă iar în jumătate de oră tata stătea rezemat de spătarul patului de spital ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimeni nu înțelegea nimic. Doar eu eram în al nouălea cer, mai ales că acasă priveghiul era în toi, audiența așteptând doar corpul defunctului, să nu stea sicriul gol.
- Ce face, mă? Ce-i cu mine aici? întrebă tata, privind în jurul lui. Eu l-am privit cu mult drag, l-am îmbrățișat și mi-am abținut cu greu lacrimile.
- Ai avut atac cerebral. Ai fost aproape trei săptămâni în comă. Nu ți se mai dădea vreo șansă. Asta continuau să spună și medicii, care acum erau vreo trei în jurul tatălui meu, consultându-l, băgându-i lumini de lanterne ba în ochiul drept, ba în cel stâng, stetoscoape, întrebări, dileme și priviri între ei suspicioase, de nedumerire, fiecare medic încercând să-și de-a seama ce anume l-a readus în viață, întreg și viu, fără urme din cauza AVC-ului sever.
- Se vede că tatăl dumitale a avut un noroc chior, unul care se întâmplă extrem de rar. Cineva s-a rugat puternic pentru el.
Cineva nu s-a rugat sigur pentru el, în afară de mine, măcar să văd fețele alor mei când tata le va face BAU! când va intra pe ușa casei. Nu știu dacă Dumnezeu ascultă păcătoși notorii, sclavi ordinari, dar se pare că L-am prin într-o fracțiune de secundă atent și mi-a rezolvat problema.
- Cum te simți? l-am întrebat după ce medicii s-au plictisit de căutat răspunsuri care nu se află-n medicină.
- Ca nou. Ce face mă-ta?
- Se pregătește de înmormântare, i-am răspuns fără ezitare, privindu-l adânc în ochi?
- Măcar e ce trebuie? S-au m-ar fi aruncat într-o cutie de la Amazon?
Amândoi am râs cu poftă, perfect aliniați în planuri chiar și fără a ne spune vreun cuvânt în acest sens. Amândoi doream același lucru: un mare BAU! O surpriză care ar fi făcut să înlemnească pe cele două femei ce așteptau finalul bine știut.
- Du-te și cheamă medicul. Medicul a venit, a încuviințat și a plecat. Mâine mă externează, zise el cu zâmbetul pe buze.
La plecare, când să ies din spital, medicul mă avertiză, chiar foarte serios, că inima pacientului este foarte slăbită, că în orice moment ea se poate opri. L-ați văzut, am zis eu, că s-a sculat din morți? Rezistă el. Da, continuă medicul cu o mină serioasă, s-a întors din morți, dar minunile nu se țin lanț. A mers odată, dar a doua oară poate fi cu final total.
Ajuns acasă, mama interveni ddin bucătărie la primii mei pași pe hol.
- Ia zi, cum e?
- Tot așa, am răspuns eu fără culoare, păstrându-mi cumpătul.
- Nici cel mai mic semn? întrebă și bunica, scoțându-și doar capul din camera cealaltă. Of, of, of....
Nu știu ce putea să însemne acele oftat, dar sigur nu era venit din părere de rău pentru pacient. Era mai degrabă: hai, băiete, mai ai de gând să ne ții pe ace? Evident, asta dacă mai era nevoie să o spun, nici bunica nu-l înghițea de fel. Cum nu mă înghițea nici pe mine, fiind mereu cu impresia că eu nu sunt decât extensia tatălui meu, o creatură care nu avea cum să iasă din fiică-sa.
Tata era bine. Am ținut întreaga zi legătura cu el prin mesaje, să fiu sigur că nu-mi face o surpriză. Acum mă rugam să nu moară, să nu-mi omoare surpriza. Ce se întâmpla după asta, Dumnezeu cu mila. Sunt de-un egoism scârbos, știu, dar ăsta eram eu atunci.
Poate asta sunt și azi, dar ce mai contează?
A doua zi, marea externare. La ora 16 putea pleca din spital. I-am luat pe ascuns hainele de schimb și am plecat spre spital. L-am găsit pe tata întins pe pat, destul de obosit de dtata asta, fară cheful de glume din ziua precedentă.
- Ce faci, Sami? Ai venit?
- Cum te simți?
- Se vede?
- Ce să se vadă? am făcut eu pe cel cu orbul găinii.
- Ei, hai, nu mă mai aburii, că n-am doi ani. Simt inima cum se oprește, efectiv. Doctorul mi-a spus să mai rămân în spital... Nu știu.
- Acum ce faci, te sperii de o oboseală?
- Mi-au zis că inima mai stă într-un fir de ață, că trebuie schimbată... Că mă vor pune pe lista de așteptare. Zic ei că nu ar fi bine să plec din spital. Păi le-am zis că am totul pregătit acasă, că sicriul e făcut pe măsura mea, perfect. Nu cred că a gustat gluma. Mi-a zis să nu-mi bat joc de mine și de mâna destinului întinsă către mine.
Eram dezamagit crunt, planul meu fiind dat peste cap. Dar nici nu puteam forța situația. Tata dădea înapoi. Îi era frică de moarte. Merita răzbunarea lui pentru o porție de moarte. Eu aș fi făcut trocul, vă spun sincer! Le vedeam fețele apoi puteam muri liniștit, mai ales că mi-aș fi știut viața mea de rahat. Ce rost are să trag de nenorocirea asta de viață, să fiu într-o agonie perpetuă, înconjurat de oameni care-mi doresc doar moartea? Tată, nu fii prost, acum e momentul tău de glorie! Odată-n viață prinzi trenul! Oricum suntem datori cu o moarte, că e acum sau peste două ore, ce mai contează? Îmi era ciudă, fierbeam. Mă dezgusta lașitatea lui, lipsa de demnitate.
- Oricum nu le-ai iubit niciodată? mi-a scăpat fără să vreau replica.
- Ce? Și a făcut ochii mari către mine. Ce-ai spus? repetă, negru de furie?
- Am zis că..., dar m-am oprit, cu ochii în ninoleumul salonului. Eram la fel de laș! Spune-i! îmi urlam în cap.
- Ai zis..., dar se opri și el a lehamite. Păi nu, cum să iubești două scorpii? Și știi ceva? Dar se opri brusc, cu cuvintele oprite la baza buzelor.
- Zi tot! i-am șoptit, apropriindu-mă de fața lui. Zi, că nu mai suntem copii!
- Oricum..., dar nu putea continua, ochii începând să i se umezească. Oricum..., eu nu sunt tatăl tău. Altul este. M-a înșelat chiar în primul an de la căsătorie. Și a rămas cu ăla gravidă. Dar i-am rămas alături, mai ales de gura mă-sii, să nu afle cotoroanța aia bătrână.
Gura mi s-a uscat instantaneu! Deci nu-l moștenesc pe acest papă-lapte? Ar fi trebuit să devin nervos, așa cum sunt toate scenariile. Dar nu, eu eram foarte împăcat cu situația.
- Și atunci cine m-a proiectat? am întrebat, deja detașat emoțional de el. Cred că asta l-a durut cel mai tare. Însemna că nimeni nu-i mai este alături, eu fiind singura ființă care măcar se prefăcea că este interesată de el.
- Un medic renumit.
- El știe? după ce am aflat cine este.
- Știe.
Și n-am mai spus nimeni vreo vorbă secunde bune, fiecare privind undeva departe.
- Deci, rămâi în spital? am întrebat eu, doar ca să spun ceva.
- Păi...la cum îmi umblă inima, mi-e că mor înainte de a apuca să le zic ceva.
- Hai că anunț acasă...
Și am anunțat, sec, fără vreo intonație, că tata, sau, mă rog, cel care mă crescuse, înviase din morți. Fără detaliile inimii care-i stătea în pioneze. Mama înlemni la telefon, sugrumată de uimire și enervare.
- Cum? Dar ce, suntem în filme? Și tot ce-am cumpărat pentru...
- Mamă, uită de înmormântare. Tata e viu, e bine, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu te bucuri? am întors eu cuțitul în ficat.
- Ei, și tu acum..., ce mă iei cu bucuriile tale? Crezi că mai știu ce simt? Nici nu știi prin ce am trecut, că doar nu e ușor să știi că ai internat pe cineva....
- Mamă, te rog, am intervenit eu, îgrețoșat de bânguirile lamentabile venite dinspre mamă. Lasă... Vii aici?
- O să vin.
nu cu așa de mare bucurie, am vrut să-i spun, dar ce rost mai avea? Era treaba lor, să facă ce vor. Oricum, știam sigur că nu aparțin acelei familii.
Cum viața repară rapid minunile, tata nu a mai trăit mult, dar suficient cât să punnă casa pe ace, mai ales pe mama, refuzând să creadă cu bărba-su refuza s-o lase-n pace. O liniștise oarecum medicul, care-i confirmă cele mai sumbre zile pentru inima bietului ei soț. Cum inimi de transplantat cu se găseau pe toate gardurile, cum vârsta lui nu mai era cea mai profitabilă în a muta corduri, așteptarea se tot lungea. Iar într-o, telefonul pe care-l așteptau cu toții sună. Cu durere trebuie să vă anunțăm faptul că....
Atunci cu toții se liniștiră.
*
Samuel se dezmetici din amintiri și se întinse pe pat, cu plapuma trasă până la gât. Își aranjă fesul gros care-i acoperea trei sferturi din întregul etaj superios și se puse pe gândit. Trebuia să facă ceva. Bani aproape că nu mai avea, până la salariu mai era o eternitate, frigul era anunțat încă vreo două săptămâni, motive din plin de a-ți oberva viața cum se prăbușește.
Nu puteea să mai aștepte. Se ridică în capul oaselor, își aruncă fesul și se frecă pe față, puternic. Trebuie s-o fac, vorbi singur. Trebuie, astfel voi muri. Acum am ocazia, acum este ocazia mea.
Luă telefonul și căută numele doctorului. Profesor, doctor, conferențiar, docent, alesul, geniul... Pânnă dădeai de numele lui aveai de trecut un șir interminabil de calificative. Rețea de clinici private, farmacii, medic influent, băgat și-n politică, patru copii, toți cu funcții importante, așadar avea în fața lui un persoanj destul de curat, fără scandaluri la activ, un profesionist cum s-ar spune.
Samuel se aranjă, puse mașina de ras pe față, claia din cap prinse o anumită formă. Arăta a om. Da, devenise o epavă, fără îngrijire, fără să-i mai pese de imaginea lui. Dar foamea te face să miști, să dai din brațe, mai ales când viața te copleșește.
Ajuns în fața clinicii, întră în recepția curată și caldă, unde trei blonde care zâmbiră la unison îl invitară să-și spună oful.
- Pe domnul doctor? Aveți programare?
- Nu, n-am apucat să-mi fac.
- Îmi pare rău, dar fără programare...
- Știu, domnul doctor este foarte ocupat. Dra dacă îi spuneți că a venit Samuel... Mă știe sigur. Puteți să-i dați un mesaj? Sunt sigur că se va bucura.
Fetele se priviră nedumerite una pe alta, neștiind prea bine cum să reacționeze.
- Totuși, fără programare...
- Domnișoară, spuneți-i domnului doctor că Samuel este jos, în recepție. Și că domnul dorctor o cunoaște fooooarte bine pe mama.
Și Samuel se tolăni mulțumit pe fotoliul imens din piele, care aproape că te înghițea în confortul lui. Una dintre fete sună, privindu-l insistent pe Samuel, iar după câteva secunte fata se ridică în picioare, chemându-l.
- Domnul doctor o să coboare imediat. Luați loc. Vă pot oferi o cafea?
- Dacă nu e deranj...
- Desigur! Dar fetele se trimiteau una pe alta din priviri. Cea din mijloc se ridică într-un final, pe semne fiind cea mai necoaptă din acel șir de recepționere zâmbitoare la comandă.
Delicioasă! își spuse Samuel. Nu mai băuse o cafea de săptămâni bune. Singura aroganță era ceaiul de sunătoare dintr-o cutie de carton, luat cu luni bune înainte de la cineva care dorea doar să scape de legăturile uscate, umplute maxim de praf.
Eminentul doctor apăru într-un final în capul scărilor, zâmbitor, cu o bunăvoință îndelung studiată.
- Domnule Samuel, pe aici vă rog. Mergem la mine în birou. Te rog, se adresă colcvial recepționistei, adu dumneata cafeaua domnului.
- Da, domnule doctor, spuseră toate trei, însă doar una fu mai pe fază și țâșni spre locul ridicării ceștii, rezolvând ca un cățel devotat doleanțele marelui profesor.
Biroul marelui doctor era imens, înțesat cu diplome înrămate, de toate culorile , prezentând oricărui individ care-i călca pragul că stă de vorbă cu o somitate.
- Ia loc, Samuel. Iți mai aduc ceva?
- Mulțumesc, nu mai este nevoie, răspunse Samuel, intimidat, cu o foame de lup. Nu aveți un porc rotisat? ar fi vrut să-l întrebe. Credeți-mă, domnule doctor, în trei minute ar rămâne din el doar șira spinării.
- Spune-mi, ce te aduce pe aici? întrebă doctorul, împreunându-și mâinile pe birou, cu un zâmbet crispat. Se simțea încordarea. Simțea că nu era deloc comod cu momentul.
Samuel era cu un nod mare în gât, incapabil să iasă din efectul de statuie în care pică. Avea ochii holbați. La fel ca-n momentul întâlnirii cu Andra, viitoarea lui soție.
*
Nu e urâtă, are gusturi mama. Mă uimește cum de areușit să o găsească. E prea frumoasă. Mă uit la ea și îmi dau seama că ceva nu e la locul lui, că e ceva care dă cu virgulă. Adică, pe bune, de ce ai veni la mine, de ți-ai da întâlnire cu mine. De ce ai încerca să scoți cuvinte din gura mea cu forcepsul, când ai putea foarte simplu să ai orice bărbat. Ceva nu bate cu realitatea.
- Știi că-mi place de tine?
- Așa mut cum sunt? întrebă mai în glumă-mai în serios Samuel. Nu prea stai bine la gusturi, la alegeri, ar fi vrut să-i spună.
- Îți revii. Vom lucra la setările din fabrică. Și râse. Ca o diavoliță. Ar fi trebuit să fug atunci de langă ea, dar un paralizat nu poate fugi. Eu eram paralizat atunci.
Mirosea divin, dar îți punea în nări și un miros de demon.
După două luni, mai mult forțat, am cerut-o de soție, anost, fără să pun sentiment. Eram înfricoșat. Ceva urla în mine să nu fac asta, dar tragedia trebuie dusă până la capăt.
Am cerut mâna, acceptarea a fost cu lacrimi de crocodil, s-a rupt barajul cu acțiunile dinaintea nunții, cu pregătirile, cu toate virajele posibile. Eu devenisem un actor al propriei mele nunți. A venit ziua, totul a fost aranjat, invitații curgeau. Eu cum nu am avut aproape niciodată prieteni care să mă întrebe de sănătate, oameni necunoscuți mie în mare parte au început să umple golul imensei săli de evenimente. El este vărul tău, el este frate cu sora cu nepoata cu..., si curgeau explicațiile încercării de prezentare a invitaților. Puțin îmi păsa. Andra, de acum soția mea, era splendidă, în toată lumina. Toți ochii erau țintiți asupra ei, ființa cea mai fericită și veselă din sală. Începeam să mă întreb dacă eu sunt mirele, dacă fac parte din masa mirilor sau sunt doar un amărât de invitat, un muncitor la bandă. Exact așa mă priveau și invitații, circumspecți, ca pe un obiect care strică un peisaj splendid.
Am simțit o bătaie pe umăr, ușoară. M-am întors și am dat cu ochii de o fată, o lungană, slabă ca o vargă, cu ochi spălăciți, dar foarte vii. Uluitor de vii.
- Felicitări! îmi spuse necunoscuta slabă cu ochi vii.
- Mersi..., am răspuns mai anemic ca o cămilă însetată, încercând să acopăr urletul formației care încerca să imite melodii de succes.
- Nu mă mai cunoști, așa-i?
- Îmi pare rău...
- Lia. Fata din școala primară. Ai spus în acel caiet cu întrebări și răspunsuri... Ai răspuns la întrebarea ”pe cine iubești”... ai răspuns că... pe mine. Ai fost singurul din clasă care mi-a acordat atenție. Acum mă recunoști?
Cred că și-a dat seama când am făcut ochii cât cepele.
- Lia? Frate, dar ce... te-ai schimbat. Ce te-ai maturizat... Trebuia să o mint cumva. Arăta ca o stafie îmbracată de gală. Lia râse cu poftă. Nu înghițise gălușca.
- Nu mă fă proastă, că nu-mi place. știu cum arăt, nu mă lua cu mângâieri, am trecut de perioada asta. Mă simt bine așa cum sunt. Am tras mult, am avut N săptămâni în spital, radioterapii, citostatice, tot tacâmul. Crede-mă, răse din nou Lia cu niște dinți ciudat de mari și curați pentru acea față suptă de boală, acum arăt splendid. Au fost zile când semânam cu cadavru în descompunere, înțelegi? Mai durează cu recuperarea...
- Ce schimbare...
- Lasă-mă pe mine, spune-mi de tine! Unde îți este bucuria?
- Poftim?
- Bucuria! Unde ți-ai uitat-o? Nu ar trebui să fii fericit acum? zâmbi ștrengărește Lia.
- Și de unde ai dedus că nu sunt fericit acum? Și, până la urmă, ce naiba înseamnă fericirea? Să te hlizești ca boul la toți necunoscuții care-ți dau binețe falsă?
- Nu mai este nevoie, ai spus totul, și lia îmi puse mâna ei uscată, dar fierbinte, pe brațul meu. Efectul a fost total, pielea explodând în miliarde de dune, părul de pe întreg corpul devenind ca niște mici cuțitașe. Eram ca un porc spinos, capabil să ucid un hipopotam dacă m-aș fi apropiat de el. Ce puteam să mai zic? Am lăsat ochii să curgă prin sală, doar să nu mai am de-a face cu acei ochi ca două diamante care pot tăia orice material.
- Tu? Ce mai faci? Cum de ai venit? N-am chemat pe nimeni, nu am știut nimic de tine...
- Da, am dispărul înainte de finalul clasei a opta. Ai mei s-au mutat din oraș, de urgență. Și m-am văzut mutată departe, ca într-un loc străin. Mă rog, sunt multe de spus. Ai mei s-au certat ca chiorii, m-au pasat de la unul la celălalt, am ajuns într-un final la bunica, într-o altă parte a țării, undeva unde primeam în loc de mâncare doar sudalme și pălmi peste cap. Am încercat să mă sinucid, ca s-o scurtez, dar un vecin a dat peste mine și am fost dusă la spital. Am stat la psihiatrie, să mă descoase de ce aș prefera să mor. Au găsit motivul, mi-au dat sfaturi și câteva pastiluțe și m-au retrimis în brațele bunicii. Tre tentative de suicid, niciunul finalizat. Ghinionul de pe lume, nu?
- Cum am aflat? De la o vară din partea soției tale, care s-a întâmplat să lucreze cu mine. Plus Facebook-ul ei. Și m-am autoinvitat.
- Mică e lumea asta, am spus eu destul de uimit de toată întorsătura aceste nunți în care eu eram absent.
- Te las să te...distrezi, spuse Lia, zâmbindu-mi. Uite aici, ăsta e numarul meu de telefon. Când vrei, și dacă vrei, mă poți suna oricând. Vorbesc foarte serios. Pe lângă asta, azi vreau un dans cu tine. Hai, fugi la nevasta ta. Se prea distrează fără tine.
Și am râs amândui, bine de tot. Era bună replica ei, perfectă în acea etapă a vieții: se prea distra fără mine. Ce-ar fi să?
Și a fost. Am băut cât să prind tupeul necesar, am dansat câteva episoade cu soția mea, dar eram ca o statuie înțepenită.
Vezi că m-ai călcat! Vezi că mă strângi prea tare. Vezi mai udat toată pe mâini. Stai mai relaxat, ce Dumnezeu! Râzi, că apari ca un descreierat pe filmare.
cum o lăsam din dans, cum soția mea se relaxa și reintra în ritmul ei de fericire.
Și am dansat cu Lia. Și a fost bine, ca un indivit care dansase până atunci de surte ori. Două corpuri se îmbinau perfect. Soția dansa cu toți, eu dansam cu Lia. Și nunta a ajuns la final. Lia plecase ca o boare, fără a da de veste la nimeni. Lăsase plicul și fugise. A venit ca o necunoscută, la fel a plecat. Tot ce a rămas a fost numărul ei de telefon. Și senzația că am dansat totuși cu cineva la nunta mea.
După o săptămână Andra mă întrebă, încercând să-mi arate că nu o intereseaza, cine a fost fata cu care am tot dansat.
- O fostă colegă din școală.
- Da?
- Îhmmm...
- Tu ai chemat fosta colegă?
- Nu, cred că s-a autoinvitat.
- Serios? Foarte interesant...
După alte câteva zile, mama mă telefonă.
- Sami, dragă, m-am uitat la CD-uri. Tocmai ce au sosit filmările. Cine estesluta aia cu care tot ai dansat? Chiar așa?
- Ce slută?
- Cum ce slută? Era un ca prăjina, cu părul prins în coadă... Hai, lasă că știi, nu fii porc! Mă rog, urâtă femeie! Ce faceți?
Din acel moment, cele două nu mai existau pentru mine.
Și a fost o dimineață. O dimineață în care abia mă târam. Am ajuns la muncă, dar picioarele nu mă ascultau. Șeful de echipă, îngrijorat să nu-i cad peste mașini, mă trimise acasă. au am protestat. El a insistat. Atât de tare încât am fost trimis cu mașina firmei, doar să mă vadă plecat de acolo. mai bine se lipsea de un accident de muncă, să dea explicații în stânga și-n drepata. Ajuns acasă, aproape leșinat, am deschis ca o pisică ușa și am poposit în plină dragoste. Un tip masiv, plin de fibră, cu un ”Jesus, leves me” pe spate, trona peste nevastă-mea, ud leoarcă din cauza efortului depus. Andra mă privi uluită, vârâtă sub muntele de om, respirând sacadat. Doi oameni mai transpirați ca doi cai de curse.
- Samuel..., reuși să spună ea, acoperindu-și sânii goi.
- Ăsta-i bărba-tu? Ce-i cu tine, nebuno, ai spus că nu vine până la noapte! Frate, să nu crezi că...
- Frate, i-am replicat eu, nu te deranja. Este ok. Mă duc până afară și revin în zece minute. Dacă te grăbești, poți face și un duș. Nu, hai că vin 20 de minute. Unde-i graba?
Și am plecat extrem de calm, uitând de starea mea precară de sănătate. Andrenalina mă transformase. Nu aveam niciun sentiment, eram gol-goluț. Nimic!
Cele 20 de minute, fix, s-au scurs. Am urcat în casă și i-am găsit pe cei doi la masa din bucătărie, calmi, așteptându-mă. Am început să râd.
- Frate, aștepți să vină apa caldă? am întrebat râzând.
- Samuel, ia un loc. Trebuie să vorbim.
N-am auzit nimic. Mi-au vorbit amândoi, explicându-mi-se vrute și nevrute. Două măști care dădeau din gură. Mie îmi încremenose zâmbetul tâmp pe chip. Nici o lună de la această ciudată nuntă și iată, mă întâlnesc cu matahala asta în casă care-mi explică teoria iubirii, că de fapt e altceva, că eu n-am văzut bine, că eu sunt prostul. Eram pe punctul de a fi acea babă împinsă pe scări, care-i întrebată după ce-și rupe dinții de trepte care-i motivul supărării ei.
- Stați, stați! Opriți-vă pentru un moment. Unu la mână, n-am înțeles nimic din tot ce ați turuit. Și, doi la mână, ce vreți de la mine?
Și, da, în câteva zile divorțul era gata, banii de la nuntă se evaporaseră, mama s-a prefăcut că este uimită... Final splendid.
*
Samuel era în fața doctorului. Era crispat. Rău de tot.
- Deci, Samuel, ce zici că faci? Cum îți merge căsnicia?
- Căsnicia? Abia ce am divorțat...
- Da? De mult timp?
- Nu știu, 4-5 luni?
- Și?
- Dumneavoastră știți? întrebă tot mai descumpănit Samuel.
- Normal că știu. Credeai că mă vei da pe spate? Că vii aici și-mi spui: hei, doctore, sunt fiul tău! Ta-na-na! Surpriză! Ce, tu nu știai? și doctorul râse.
- Am știut câd a murit tata.
- Of, complicat. Dar ți-au prin bine banii, spune drept.
- Banii?
- Banii, da! Că am plătit să am liniște cu tine. Nu încerca să mă prostești. Crezi că am fost un porc egoist? Ți-am luat apartament, am plătit nunta... Am făcut totul pentru a te vedea pus la casa ta. Asta a fost înțelegerea cu mama ta. Și? Acum ce este? Mai vrei o vilă?
Samuel era uluit! Avea ochii mari, cât două bidoane. A fost ani de zile tras pe sfoară. Căsătoria, divorțul, ”apartamentul este în chirie”, rămân eu în el, banii dați pentru ”liniștea mea” au fost evaporați în te miri ce conturi. A murit tata, bunăstarea mamei și a bunicii a explodat, eu am fost trimis în brațele unei mândre frumoase doar pentru ca eu să dispar din raza vizuală a familiei, în cârdășie cu ”soția” mea, mama se recăsătorește rapid cu un tip mult prea bun pentru constituția ei, der ce să știu eu, dragostea e mare. Apare un Jeep, vacanțe. Eu? O prind pe tipă cu ursul, le stric puțin planurile, dar ele se repliază rapid: nu ești bun de nimc! Ajung financiar praf, fără nimic, toți câștigă, eu pierd. Zac într-un bloc uitat de lume, cu toți săracii lumii, înghețând într-o garsonieră mai mică decât un mușuroi de furnici. Era uluit! Și ce orb!
- Nici nu știu ce să spun... Samuel tremura, lacrimile ieșind la iveală. Nu plângea din lașitate. Plângea de durere interioară, conștient că fusese doar folosit, un fel de mop.
- Tu chiar n-ai știut? întrebă doctorul uimit chiar și el.
Samuel dădu din cap, strângând din buze, într-un efort imens de a nu izbugni într-un plâns isteric. Ce pot face pentru tine? Spune-mi!
- Nimic..., reuși spună după multe secunde de tăcere. Interfonul rupse tăcerea.
- Nu acum, spuse doctorul autoritar în receptor. Nu sunt disponibil acum pentru nimeni. Și închise. Spune-mi! Hai, dacă tot ai ajuns până aici? Da, ești fiul meu și nu sunt o brută. Ești naiv și te-au jucat vrăjitoarele cum au vrut ele.
- Vreau doar ceva cald, spuse cu rușinea paralizată. Sunt bolnav de la atâta frig, de la locuința mea înghețată, de la la locul meu de muncă la fel de înghețat. Mi-a înghețat și inima în mine, vă spun sincer! V-am spsu, știam de ceva vreme despre dumneavoastră, despre faptul că sunt fiul dumneavostră. Dar niciodată nu m-am gândit să vă... șantajez, să vă fac vreun rău. Și nici acum nu aș venit la dumneavostră dacă nu aș fi ajuns la disperare. Era ultima mea armă de a răzbate în viață, ultima gură de aer. Sunt fiul celui mai mare medic, unul din cei mai proeminenți oameni dințară. Mai precis, nici nu știu de ce am venit aici. Am vrut doar să vă spun că eu sunt Samuel, fiul dumneavostră. Dar se pare că, din nefericire, lucrurile stau cu totul și cu toul altfel. Am aflat ceva care, vă spun sincer, nici în cele mai urâte coșmaruri nu se putea întâmpla. Acum, ce pot spune? iertare pentru acest mojicism.
Medicul îl privi câteva secunde și se ridică, plimbându-se prin cabinetul imens.
- Băiete, nu o lua așa. Asta-i viața. Și apreciez sinceritatea ta, iar treaba asta cântărește mult.
CITEȘTI
Ne-am hotărât să devenim proști.
HumorO serie de Povești și Povestioare... care nu se pot citi! Cu plăcere!
