Ne-am hotărât să devenim proști.

Trenul, soția și mă-sa.

În mersul lui Aurel prin viață, era doar o zi obișnuită. Încă o zi. Același drum parcurs, cinci zile pe săptămână, lună de lună, an de an, viață după viață. Înlănțuirea în acest incolor mod de desfășurare a vieții făcea cumva parte din existența lui, fără să mai poată băga în seamă starea lui, fără a mai avea timp de plângeri, de căderi pe gânduri; era prins în blocajul unei vieți care se repeta în fiecare zi, ca un ritual făcut de niște preoți convinși că, poate, azi, divinitatea le va da un semn de viață. Dar divinitatea dormea sau pur și simplu uitase de ei, într-un timp care nu mai avea finalitate, un infinit care se dubla cu fiecare minut ce trecea.
Gara era îmbâcsită de forfota oamenilor care mergeau te miri unde, un du-te-vino fără noimă. Aurel era pe banca slinoasă, aceiași bancă din sala de așteptare, de parcă ar fi scris numele lui pe ea, oamenii refuzând să se așeze pe ea în lipsa omului. Trebuia să aștepte o oră până la sosirea trenului. El termina programul la 16, trenul venea la 17, ajungea acasă la 18:20, se dezbrăca, se spăla, mânca ceva, bea o bere, își pregătea mâncarea pe a doua zi, mai spăla o haină din când în când, de obicei miercurea, își călca hainele pe a doua zi și cădea lat. A doua zi se trezea la 6, se spăla, mânca ceva și la 7 pleca din casă, spre gară, pentru un nou drum. De la 30 de ani făcea același lucru, iar azi are 44 de ani. Și nu mai avea nici măcar o speranță. Speranța lui era doar ca moartea să vină mai repede, să nu prindă mulți ani în mocirla asta numită pompos "viață". Da, altă speranță nu avea. Nu avea prieteni, nu suporta oamenii, nu suporta lumea, nu-și suporta șefii- crezându-i, fără să exagereze, niște boi autentici, deosebit de proști- colegii se țineau la distanță de el, nimeni nu-i avea treaba. Se prezenta la casierie pe data de doi ale fiecărei luni, își încasa banii și pleca.
- De ce nu vă faceți un card? Nu v-ar fi mai simplu? spuse domnișoara casieră, nou venită, care încă nu dăduse cu nasul de Aurel.
- Nu! răspunse Aurel, privind-o pe angajată cu o scârbă nedisimulată. Și plecă din fața gemulețului, lăsând-o pe femeie cu mirarea pe față.

Dar astăzi era foarte cald în sala de așteptare, cămașa lipindui-se pe corp, cravata strângându-l de gât. Dar nu mișcă nimic de pe el, îndurând totul cu stoicism. Avea să treacă, va face un duș rece și asta e, se gândi el. Își scoase cartea din servietă și se apucă să citească, așa minutele putând fugi mai repede. Citea un best-seller lăudat de toată presa și de toată lumea, recenziile curgeau ca un râu învolburat. Dar lui Aurel i se părea o porcărie fără seamăn, o hârtie de șters la fund în situații limită. Era nervos pe toată această situație, pe prostia omenească, era nervos că trebuia să citească o carte atât de slabă, dar atât de lăudată. Nu înțelegea cum și în ce mod lumea putea percepe scriitura aceasta atât de... ceva care nu s-a mai întâlnit, de parcă Hemingway, Tolstoi sau Camus deveniseră niște pârliți în fața acestui geniu descoperit de marile publicații mondiale. Era atât de iritat încât citise a doua oară cartea, să fie sigur că era o porcărie. Și era sigur!
- Nu, nu este posibil așa ceva! vorbi cu voce tare Aurel, surprins iarăși de idioțenia cărții. Orice bătut în cap își dă seama de finalul poveștii ăsteia, ce mama naibii? Din primele 30 de pagini știi finalul!
Nu-i răspunse nimeni, fiind singur în sala de așteptare, oamenii fugind de cuptorul din interior și lipsa aerului. Dar lui Aurel nu-i păsa, dimpotrivă! Măcar era singur, nu intra niciun necioplit care se apuca să-și sune nevasta sau să fie sunat de nevastă, să vorbească tare, să explice și să dea ordine. Sau vreun mucos care tocmai în sala de așteptare se punea pe plâns, rașchetându-i creierii lui Aurel. Sau vreun bețiv, care să pută de la două poște. În fine. Mai erau zece minute până să vină trenul. Trecuse repede timpul, se mai enervă puțin de imbecilitatea cărții, o puse totuși cu grijă în servietă, își aranjă cămașa imprimată cu urme serioase de transpirație, puse cravata în poziție corespunzătoare și ieși în tăvălugul de lume care se perinda de la un peron la altul.