Ne-am hotărât să devenim proști.

Tata, mami și plodu'

Este ora 3:30, într-o frumoasă iarnă -care nu prea era iarnă, ci o ciudățenie între ploaie rece, burniță, chiciură, căderi de meteoriți și vânt cât să-i mute cocul soacrei tocmai în zona frunții.
Mitică, pentru că așa se numește personajul nostru, simte frigul bine de tot prin geamurile cu toc din lemn, geamuri care nu s-au închis bine niciodată, orice ar fi făcut. Așa că, în locul unui termopan care s-ar fi închis ermetic, găsi soluția de a înghesui cârpe, tricouri și alte zdremțe pe care nu mai folosea prin crăpăturile tocului, acolo pe unde intra cu deosebit patos crivățul.
Mitică era un om practic, gospodar și curat, chiar dacă era sărac lipit pământului. Și deștept. Îi plăcea să citească, încercase să facă două facultăți, dar totul rămase la nivel de încercare. Lucra la "Spații verzi", cosea iarba, grebla, frizura gardurilor, toaletat copaci, măturat... chestii "verzi". Lucra de 10 ani în domeniul ăsta, știa fiecare parc și fiecare copac. Era cel mai bun "verde".
*
Ca de-obicei, a ajuns la locul de muncă primul, își desfăcu termosul de cafea, turnă lichid negru aburind în cana "Mitică", personalizată cu cariocă verde, și savură. Măcar în containerul unde-și aveau muncitorii "biroul" era cald, sobița din oțel oferind o binecuvântată căldură înainte de a pleca în Polul Nord de afară. Mitică avea fotoliul lui, cu pernă la spate, găsit acum 3 ani în spatele unui bloc. Nimeni nu se așeza pe el, Mitică fiind un om respectat, bine văzut și chiar dacă avea doar 42 de ani toți îi spuneau "nea Mitică".
Ușa se deschise și înăuntrul containerului năvăli o pală de frig și umezeală îngrozitoare.
- Bună dimineața! se auzi un glas de femeie, suspect de vesel și binedispus pentru ora aceia. Mitică se ridică în picioare, își scoase căciula de pe cap și privi femeia șatenă, roșie în obraji de la frigul de-afară.
- Bună dimineața, dudie! răspunse Mitică, rămas pironit în picioare cu căciula între mâini.
- Ce faceți? Eu sunt Maria, noul director la "Spații verzi". Dumneata trebuie să fi nea Mitică, nu?
- Eu, duduie, dacă așa mi-ați spus... cine altul?
- Pai, da, nu? Mi s-a spus că matale apari primul la muncă și nu m-am înșelat, chiar ești primul la muncă!
- Îmi beau și io cafeaua în liniște...
- V-am deranjat?
- Nu, duduie, Doamne feri. Luați loc, uite aici, pe fotoliul ăsta.
- Mulțumesc, stai mata unde-ți este locul, pentru că e fotoliul matale, eu voi sta aici. Și își trase un scaun din plastic.
Se priviră câteva secunde unul pe altul, duduia continuând să rămână cu un zâmbet ștrengăresc pe buze.
- Vreți cafea? se trezi Mitică din vizare, întinzând spre femeie termosul. Am aici un pahar de plastic curat...
- Da, mersi, aș bea o cafea.
- Bun...ăăă, paharul... se fâstâci Mitică, luat prin surprindere, așteptând mai degrabă un refuz. Găsi paharul, îl controlă pentru siguranță și turnă din termos. Să știți că nu are zahăr. Zahărul nu face bine la organism.
- Perfect, nea Mitică, și eu beau cafeaua la fel.
Sorbiră și mai rămaseră tăcuți un moment.
- Nea Mitică...
- Puteți să-mi spuneți Mitică... interveni bărbatul.
- Prea bine! Mitică, după cum ți-am spus, eu sunt noua ...șefă, să-i spun așa. Deși mie nu-mi place să mă ridic în lauri, aia e. Am venit așa de dimineață pentru că am vrut să văd un start al muncii, cum se pregătesc oamenii, care-i starea de spirit, treburi de felul ăsta. Vreau să simt atmosfera.
- Plouă... bate vântul...
Noua șefă se uită la el, neînțelegând spuse lui Mitică.
- Am glumit, spuse el, văzând că femeia se uită la el mirată.
- Ah, da! Nu m-am prins... Atmosfera... da... zâmbi Maria. Bun, continuă ea, am înțeles din ce se vorbește că mata ești cel mai vechi de la noi, ai numai laude, ești bine văzut, îți faci bine treaba...
- Deh, duduie, habar n-am, că nimeni nu a venit la mine să-mi spună treburile astea. Eu doar îmi fac treaba și... atât.
- Sunteți foarte modest...
- Vorbesc serios! Niciodată nu m-am umflat în pene sau s-o fac pentru ca șefii să mă vadă. Credeți-mă, s-au schimbat atât de mulți șefi în ăștia 10 ani... de nu le mai știu numărul! Au venit, au dat câteva ordine și au plecat. Noi tot cu coasa am rămas. Promisiuni și promisiuni.
- Am înțeles... De data asta va fi altceva.
- Duduie, io nu mai cred nimic, știți? Nimic! Toți mi-au spus că va fi altceva. Dar nimic!
- Te înțeleg! Uite, de ce am venit? Am venit să-ți propun să fii ajutorul meu, mâna mea dreaptă. Am nevoie de un adjunct care să știe tot mersul, care să cunoască secretele, știți la ce mă refer...
- Da, duduie, știu la ce vă referiți.
- Vă rog să vă gândiți și să-mi spuneți.
- Acum?
- Aveți o săptămână.
- O săptămână? Nu e nevoie. Eu vă zic da de acum. Mie îmi plac oportunitățile. Nu prea le-am avut până acum, au fost puține, dar care au fost ...au fost cum trebuie. Deci, de ce nu!
- Foarte tare! Mă bucur să aud asta! Chiar mă bucur!
- Dar trebuie să știți ceva: nu vin în funcție doar pentru a săpa unii și pe alții. Vin să vă ajut doar în ceea ce știu din munca mea. Atât. Să nu aveți alte cereri de la mine...

După un an...

Povestire nefinalizată!