Ne-am hotărât să devenim proști.

Ion

Ploaia cădea necontenit din cerul plumburiu de mai bine de patru zile, frigul punând stăpânire peste vara care ar fi trebuit să încălzească, nu să înghețe.
- Ioane, s-a dus naibii tot. Anul ăsta mâncăm pietre..., spuse bătrânul, tatăl lui Ion, îngândurat și privind focul din vatră.
- A căzut și porcăria asta de curent. Cum a bătut puțin vântul, cum s-o dus pe apa sâmbetei tot. Vai de capul și de zilele noastre! veni la cuvânt și bătrâna, mama lui Ion, care ședea în colțul opus al camerei, jucându-se cu un băț. Ioane, ce zici?
- Ce să zic? zise Ion, întins pe patul drept, cu saltea de paie.
- Ce să zică Ion? El este mut! se auzi și bătrânul.
Ion nu spuse nimic, chipul său monoton abia percepându-se în camera cufundată în semi-întuneric, singurul corp de iluminat fiind o lampă veche coborâtă din pod. O nouă rafală izbi geamul violent, făcând pe toți trei să ridice capul simultan la auzul unor zgomote care nu puteau aduce nimic bun.
- Ăsta e acoperișul..., zise bătrânul privind tavanul de parcă ar fi putut vedea ce se întâmplă în spatele lui. Dacă mai vin vreo trei rafale din astea, stăm cu umbrela în casă. Măcar să-l dea jos, să știu o treabă, naiba s-o ia de treabă!
- Nu vorbi prostii, omule! se rățoi femeia, prinzându-și mai bine basma parcă temându-se să nu fie luată de rafală.
Ploaia se înteți și mai tare.
- Hai că nu a plouat demult..., încercă să facă bătrânul haz de necaz.
O bătaie puternică se auzi în ușă, tresărind toți trei. Bătrânul se uită întrebător spre femeie, femeia făcu ochii mari, în așteptarea unor trupe speciale care să-i înhațe.
- Cine Dumnezeu are chef de plimbare pe vremea asta? Ăștia nu sunt normali?
Bătăile se repetară și mai puternic, anunțând că cel de după ușă dorea cu tot dinadinsul să i se deschidă ușa. Bătrânul deschise și afară, într-un vânt teribil, acoperiți de beznă, cu două lanterne care aruncau lumina lor rece prin vâltoarea de apă, stăteau primarul și un polițist, care intrară fără să fie invitați, apa revărsându-se în valuri de pe pelerine.
- Măi oameni buni, ce vreme! ce faceți? Cum o duceți? întrebă primarul, ștergându-și apa de pe față
- Eh...
- Haideți că nu stăm mult, îl întrerupse pe bătrân. Ar trebui să vă evacuăm, că e prăpăd! Digul abia stă și deja râul o ia razna și e aproape de strada voastră. Mergem la școală, am pus acolo niște saltele și pături. Ne-au dat ăștia de la armată.
- Nu mai sunteți în siguranță aici! spuse și polițistul, dregându-și vocea.
- Și să ne lăsăm, așa... de izbeliște casa? spuse bătrâna, ridicându-se în picioare cu inima bătându-i nebunește și lacrimile la baza ochilor.
- Stai măi, că nu e așa, spuse bătrânul, liniștind femeia. Nu plecăm niciunde.
- E pentru binele dumneavoastră! spuse imperativ polițistul.
Ion stătea liniștit în pat, privind tavanul. Era absent din spectacol.
- Dacă vine apa, prietene, casa asta nu rezistă! se adresă și primarul.
- Păi...na..., noi nu am avut acces la funcții, să pun o piatră la bază...
- Bade, nu despre asta e vorba acum...
- Pe dracu! Cum să nu fie vorba despre asta? Mă rog... Treaba e simplă: nu plecăm nicăieri! Mulțumim, dar așteptăm apa, că eu nu pot lăsa casa asta de izbeliște, toată munca mea de-o viață. Se duce casa, mă duc și eu, simplu!
- Măi omule..., făcu polițistul.
- Nimic, nu vreau să aud nimic mai mult! spuse bătrânul. Venim noi acolo, dacă este cazul, bine?
- Păi ar fi bine să faci treaba asta...
- Bine, bine! și bătrânul închise discuția. Cei doi se mai uitară câteva secunde la bătrân și ieșire în potopul de afară.
- Noroc! salută bătrânul și închise ușa.
- Auzi la ei..., dar nimeni nu mai spuse nimic, groaza intrând în ei. Privi totuși afară, dar bezna era uriașă, doar ploaia care se izbea ciclic în geamuri dezvăluia povestea de afară.
- Doamne feri..., spuse femeia, așezându-se pe scăunel, cu mâinile într-o continuă frământare.
- Eu cred că merg la oraș. Mă mut acolo, se auzi și Ion spunând ceva după o vreme îndelungată de tăcere.
- Când, acum? Vezi că la 11 ai ultimul autobuz...
- Măi..., spuse femeia, simțind că urmează o discuție aprinsă, una din multele discuții contondente avute de cei doi.
- Ce? sări bătrânul. Ce? Acum ni se prăvale casa peste noi și lui îi arde de oraș? Bă, tu ești întreg la minte? Ce ai în capul ăla, tărâțe? Stai toată ziua lungit în patul ăla, ești mut mereu, iar acum îți veni dorul de ducă?
- Când se va îndrepta vremea oricum plec, spuse Ion la fel de impasibil.
- Du-te... du-te învârtindu-te! spuse bătrânul plin de scârbă și dădu din mână a lehamite.
Tăcerea se lăsă peste toți trei, doar trosnetul lemnului în vatră reușea să mai miște vibrația aerului din încăpere.
*
Dimineața, când primele mijiri ale zilei se iveau, bătrânul putu să observe dezastrul din curteeeee plus apa care ajunsese la doi- trei metri de casă. Ploua la fel de tare, doar vântul se domolise, ploaia ca o perdea dreaptă.
- Vine apa peste noi, spuse încet bătrânul, privind prin fereastră. Dar nimeni nu răspunse nimic.
Ion era cu fața la perete, cu plapuma până peste ochi, privind griul peretelui care începea a fi luminat de zorii zilei. Doamne, fii bun, oprește ploaia asta, te rog mult! Vreau doar să plec de aici, atât! Te rog, Doamne, tu ești scăparea mea. Plouă de atâtea zile, iar apa aproape intră în casă. Nu vreau să rămână bătrânii fără casă, să pot , Doamne, pleca de aici. Te rog, oprește ploaia asta! Te rooog! Ochii i se umplură de lacrimi. Nu plângea, nu era felul lui, dar în acest moment ieși din el toată spaima, treba devenind cu adevărat serioasă, dezastrul bătându-le la ușă. Nu se rugase des la viața lui, dar aceată rugăciune produsă de mintea lui îl mișcase profund, fiind convins că doar o minune va opri potopul de afară.
- O să se oprească..., spuse Ion din plapumă, fără să se întoarcă.
Bătrânul privi patul, fiind mirat de cuvintele venite de acolo.
- Zici? răspunse bătrânul, fără chef de ceartă. Era vlăguit și fără speranțe. Casa lui urma să fie înghițită de ape. Deschise ușa și privi în curte.
- N-a trecut nici măcar juma de ceas și apa a mai venit un metru. Dacă faci un pas mai mare intri în ea. Mama ei de treabă...
Veni și bătrâna și privi descumpănită, cu lacrimi în ochi. Zgomotul ploii era uluitor, îngrozind sângele în ei.
- Te rog, Doamne..., repetă Ion încet, fără să fie auzit decât de el . Te rog! și strânse ochii, lacrimile ieșind de spatele pleoapelor strânse.
- Ioane, mă băiete, hai să facem ceva... Nu știu ce, dar hai să punem lemnele alea din spate la ușă, să nu intre apa înăuntru. Sau cărămizile alea... Hai să facem ceva apă mor cu inima când văd ce-i aici.
Ion închise ochii și rugă din nou pe Dumnezeu să oprească cerurile. Dar se ridică. Nu era momentul să facă nazuri. Se uită și el la pa care era aproape de casă. Era nasol. Nici temelie, nici nimic. Direct în apă.
- Hai să facem un dig din cărămizi, măcar să țină cât de cât. Hai muiere, trage-ți ceva pe tine și hai. Știau că este inutilă treaba, dar trebuiau să facă ceva, orice.
Cărămizile începeau să fie aduse și puse una peste alta, în vreo trei rânduri, ieșind un zid în arc de cer înalt de 20 de centimetri, gros de trei rânduri.
- Măcar să nu dea năvala în casă. O dăm peste zid cu găleata, dacă e să se adune după cărămizi.
Ioan mai ridică odată ochii spre cer și privi icoana de pe perete. Te rog, nuu mă lăsa. Fă ceva! spuse Ion, aproape apostrofând Divinitate. Și Ion căpătă trecere.
- Parcă dă semne că s-ar opri, zise bătrânul privind afară, rezemat de tocul ușii. Ion veni repede și privi cu o licărire de speranță. Așa este, ploaia se înjumătățise în dezlanțuire, acum fiind o ploaie normală, dr tot fiind mult pentru apele care erau deja venite. Ion privi norii care câteva minute înainte erau una cu pământul, acum se ridicaseră, lumina incepând să-i pătrundă cu mai multă ușurință.
- Hai că-i bine, spuse Ion, revenindu-i culoarea în obraji. Hai că-i bine..., și zâmbi ușor.
Și era bine, chiar foarte bine, în 10 minute ploaia oprindu-se. În alte 10 minute, într-un colț de cer, soarele apăruse.
- Incredibil! spuse bătrânul uluit, privind cerul și nevenindu-i a crede ochilor. Cum?
Ion era în culmea fericirii. Era uluit și șocat de-a dreptul. Dumnezeu m-a ascultat! strigă în sinea lui. Se uită la icoană și i se închină puțin. Hristos îl privea îngândurat. Zâmbește, Iisuse, ploaia s-a terminat!
- Uite, făcu batrânul, două degete până la casă! și arătă spre apa care aproape săruta baza casei. Într-o oră ar fi fost de peste 10 centimetri, dacă nu mai bine. Ia vezi, i se adresă bătrânei, mai pue ceva de mâncare animalelor.
*
Ion nu știa nimic să facă, în afara muncii pământului. Dar dorința de a ajunge la oraș era arzătoare. Îl ardeau tălpile. De vreo două luni vorbea cu o fată pe messenger, dar de cinci nu exista curent, telefonul murind, fără energie. Era disperat. Oare ce-o face Ileana? S-o fi supărat? Vorbeau zilnic, ea promițându-i că-l va ține în gazdă, că o să locuiască la ea, apartament cu două camere, baie, cadă... ohhhh, ce vis! Nu mai tai lemne, nu te mai duci până-n fundul curții la closet.
Apa se retrase bine, dar drumul încă era imprecticabil. Ajuns până la magazinul sătesc, întrebă oamenii care erau în fața unor beri dacă e curent celălalt sat. Toți ridicră din umeri. Se duse la primar cu aceiași întrebare. Da, în celălalt sat este curent. Bingo! Erau patru kilometri până acolo. Își luă telefonul, încărcătorul și plecă în viteză spre celălalt sat, aproape fugind. Intră în birt, luă o bere și își puse telefonul la încărcat. Mergea! Doamne, ce bine e cu tehnologie! Deschise messengerul, dar nu dăduse peste o avalanșă de mesaje de îngrijorare din partea Ilenei, ci doar unul. Hei, ce faci? Atât? Atât i-a scris? O sună. Dar nimic. După câteva minute, Ileana sună.
- Ceau, Ileana! răspunse Ion încântat maxim.
- Ce faci? se auzi un glas impasibil.
- Uite, am dat de curent. De patru zile nu avem curent, știi?
- Aha... Da, am auzit ceva pe la știri. În rest?
- În rest bine. mă gândeam să vin.
- Unde?
- La tine. la oraș. Ți-am spus că o să plec de aici, că nu mai suport locul. Și mi-ai zis că pot veni la tine.
- A...da. Acum?
- Nuuuu! Zilele viitoare, poate într-o săptămână, ceva de genul. Ce zici?
- Da, bine, dacă am așa am zis.... Bine, hai că vorbim, că am treaba acum. Vorbim. Pa, pa!
Și convorbirea se sfârșise? Ion era extrem de bucuros, chiar dacă Ileana i se păru puțin cam rece. Gata, îmi fac bagajul și plec.
*
Cu banii strânși de ceva timp, era gata. Veni și curentul.
O sună din nou pe Ileana. Nimic.
Mă gândesc să plec poimâine. Ce zici? Abia aștept. Trimise mesajul. Le spuse și bătrânilor, dar nu spuseră mai nimic.
Nici până seara nu primi vreun răspuns. Sună iarăși.
- Hei, salut, ce faci? spuse Ion când auzi glasul Ilenei.
- Bine, acasă.
- Ai văzut mesajul?
- Ce masaj?
- Ți-am trimis un mesaj. Ți-am spus că poimâine aș vrea să plec
- Da? N-am văzut.
- Da...
- Bine.
- Pot să vin?
- Poți.
- Oooo, ce bine! Îmi dai adresa?
- Lasă că vin eu la gara, bine?
- Vin cu autobuzul.
- Și mai bine, la autogară.
- Vii înaintea mea?
- Normal! Nu așa se face? răse Ileana.
*
A doua zi, de dimineață, începu să-și pregătească bagajul. Avea niște emoții imense, imense de tot. Blugii..., puțin jerpeliți, dar curați. Mai fusese de două ori la oraș, însă doar în târg și puțin prin împrejurul târgului. I se părea fascinant! Auzise că exista un tren care merge pe sub pământ. Se utase de zeci de ori la clipuri pe Youtube cu acel tren. Se numea metrou. Mașini, blocuri înalte, parcuri imense... Ireal! Doamne, îți mulțumesc! și se uită la icoană, la chipul Hristosului mâhnit.
- Pot să iau și icoana asta? spuse dintr-o dată Ion, punând un lemn în vatră.
- Dar de când ești tu bisericos? spuse bătrâna în batjocură? Ce urmează, să se pună în genunchi și dracul ăsta de tac-tu?
- Pot? întrebă din nou, fără să bage-n seamă ironia.
- La ce-ți trebuie?
- Mi-e dragă, nu știu.... Am oprit ploaia! vru să spună el, dar se abținu.
- Ce să zic? Ia-o , dar să ai grijă de ea, da? Ca la ochii din cap.
- N-ai grijă...
- La cât pleci mâine?
- La 12.
- Du-te și pe la Părintele, să-ți pună mâna pe cap.
- Ei, lasă și tu acum...
- Du-te, mă, împielițatule, nu fii ca tac-tu, nu te arde, n-ai grijă. Poate știe pe careva pe la oraș și te ajută.
Se duse, mai mult să scape de gura ei. Sună la poartă. Ieși preoteasa, cu clăbuci pe mâini.
- Ce-i? întrebă ea.
- Părintele este acasă?
- Este! Ce-ai cu el?
- Vreau să-mi pună mâna pe cap.
- Să-ți pună mâna pe cap..., repetă preoteasa, îgânândul în batjocură. Vezi că taie lemne în spate. Treci pe lângă cușcă, să nu te apuce câinele de pantaloni.
*
- Ce-i, mă? întrebă părintele, lăsând toporul jo.
- Am venit să-mi puneți mâna.
- Ce să fac?
- Să-mi puneți mâna pe cap. Plec la oraș.
- Tu? spuse preotul, arătând cu capul spre Ion de parcă ar fi câine plouat.
- Eu, da!
- Și de ce ai venit la mine?
-..., Ion nu știuse ce să răspundă. Vezise la îndrumarea bătrânei, să i se pună mâna pe cap. Ce-i așa de greu? se gândi el. Știi ceva, cred că am să plec, că ăsta-i bătut în cap! se hotărî după runda de întrebări din partea preotului.
- Nu te-am văzut decât de vreo trei ori la biserică, mă! De ce? Ești de-o seamă cu taică-tu? Săraca maică-ta nu mai știe că să facă cu amândoi, doi oameni fără Dumnezeu!
Stai calm, părinte, am oprit ploaia. Matale, cu cincizeci de slujbe nu ai reușit.
- O să merg la oraș.
- Ce vorbești? Bine, hai, vino aici.
Și Ion primi binecuvântarea preotului.
- Hai, du-te cu Dumnezeu. Dar pe bătrâni? Ce faci cu ei? Au o vârstă... Dacă tu pleci?
- O să le trimit bani, să nu mai muncească pământul.
- Nu mai spune! Dar ce crezi tu, că acolo curg râuri cu bani? Știi să faci ceva? În afară de mulge vaca și de a da cu sapa?
- O să învăț! Ion răspundea în doi peri, abia așteptând să plece de acolo.
- Stai să-ți dau o adresă. S-a dus până în casă și îi înmână o hârtiuță. Îl stiu pe ăsta, e preot. E destul de barosan prin zona aia și mă cunoaște. Spune-i că vii din partea mea și poate te rezolvă cu ceva. Vezi tu. Măcar știi pe cineva, nu?
*
La 11 era în stație, cu geamantanul bine ticsit. Tremura de emoții. În trei ore, își schimba viața. Îi trimise mesaj Ilenei, înstiințându-i ora de sosire și autogara. Gata, era pregătit de plecare!
*
Se coborî din autocar și simți un nou aer, cu mult diferit, unul mai aparte...vibrant. Era un du-te-vino iuritor, zeci de oameni care intrau și ieșeau în imensa autogară. Se uită în toate părțile, dar nu reperă nicio figură cunoscută
- Boss, unde vrei să te duc? se auzi o voce în spatele lui.
- Poftim? întrebă Ion, privind la omul imens din fața lui, cu două lanțuri cât de bicicletă la gât. Era taximetrist și știa că trebuie să se păzească de ăștia de prin jurul gărilor. Și plecă în viteză, fără să răspunde, rămânând în colțul opus de omul nostru cu lanțuri. Unde-i Ileana? se gândi Ion. Luă telefonul și o sună. Dar nimic. Hei, am ajuns în autogară! Unde ești? Trimise mesajul, dar nimeni nu i-l privi. Sună din nou. Nimic. Mai sună odată, dar de data asta nu mai auzi nimic, niciun apel, nimic. De parcă numărul la care sunase nici nu mai exista. Intră pe profilul iei, dar nu-l mai găsise nicăieri. Fusese blocat? Mai încercă din nou să sune, dar nimic. Nimeni nu-l aștepta. Am fost păcălit? Nu, nu, nu! Nu poate să-mi facă una ca asta! Mai aștept, are să vină! își spuse. Se așeză pe vazliză și își propti bărbia în palme. Soarele își recăpătase puterea după zilele de ploaie, atmosfera de acolo începând să se încingă. Dar el aștepta în continuare. Continuă să sune cam din zece în zece minute, dar nimic.
Sună bătrâna. Nu-i răspunse. Bătrâna insista. Ce să-i spună? Telefonul insista.
- Da!
- Ce faci? De ce nu răspunzi?
- N-am auzit telefonul.
- Ce faci?
- Bine.
- Ai ajuns? Vorbește, a dat muțenia-n tine?
- Am ajuns. Sunt bine!
- A venit după tine să te ia?
- Trebuie să vină.
- Păi nu a venit încă? Au trecut trei ceasuri, ce Dumnezeu?
- Vine, vine, că a avut ceva probleme.
- Dacă nu vine, te pui înapoi pe autobuz și vii acasă, ai înțeles?
- Vine, nu-ți fă griji.
Dar nu venea nimeni. Ora 20. Ce naiba fac? se gândi Ion. Acasă nu mă duc nici în ruptul capului. Scoase hârtiuța primită de la Părinte și introduse adresa în harta electonică. Era ceva distanță, dar nu așa de mult. Și o luă pe jos.
Ajunse la adresă și dădu peste o biserică înaltă, frumoasă, dar perfect închisă. Era deja prea târziu. Găsi pe Google numărul de telefon al părintelui. Răspunse o voce gravă, impozantă. Ion îi explică problema, bilețelul și îndrumarea Părintelui din sat.
- Câți ani ai? îl întrebă pe Ion.
- 32.
- Ai ceva școală?
- Șase clase.
- Șase clase? De ce doar șase?
- Am fost cu munca la câmp...
- Așa, și? Câți nu muncesc pământul și fac și școala? În fine! Ai bani?
- Am ceva.
- Rămâi pe loc, să dau un telefon.
După câteva minute, preotul sună înapoi. Îți trimit un mesaj cu o adresă. Este o pensiune acolo. Nu e departe din locul ăla. mergi acolo pentru noaptea asta. Îi spui că vii din partea mea și aia e. Vedem mâine ce-om face, da?
- Da.
- Hai, du-te!
*
La recepție era o tânără brunetă, care-i zâmbea . Era pentru prima oară când o fată îi zâmbea așa.
- Bună seara! i se adresă ea. Bine ați venit. Spuneți vă rog, cu ce vă pot fi de folos?
- Sunt Ion...
- Aaaa! Ion. Ai venit repede. M-a sunat părintele, da, așa este. Rămâi puțin aici, pe fotoliu. Apoi fata brunetă luă telefon fix și vorbi ceva, cu cineva, mai aruncând un ochi spre Ion care intrase efectiv în fotoliu, atât de moale era. Doamne! Cât de moale poate fi! și mângâie tapițeria. Ce tavan! Ce lumini... Era fascinat.
- Ion? se auzi strigat. Merse spre recepție. O să coboare colega mea și te va duce la o cameră, da? Să-mi dai cartea de identitate, te rog.
Ion îi înmână actul fetei, completă ceva tastând de zor, apooi îi returnă bucata de plastic cu identitate.
Venise și colega, o femeie undeva spre 50 de ani, drăguță, cu zâmbetuu pe buze, într-o uniformă albastrp, cu bonetă pe cap.
- Tu ești Ion? El dădu afirmativ din cap. Vino cu mine. Și intrară într-un lift. Era pentru prima oară. În jumătate de oră cât stătuse în acel hotel văzuse mai multe ca îtr-o viață.
- Uite, vei sta aici până mâine. Ai mâncat ceva? îl întrebă femeia când intră cu el înăuntru.
- Nu, încă nu..., răspunse încet Ion, uimit de toate vorbele frumoase.
- Vrei să-ți aduc ceva de mâncare? Ion făcu un gest pe sistemul "dacă doriți și puteți, nu m-aș supăra". Bine, hai, poți să te faci comod. Îți dau telefon când e gata și poțo coborî în restaurant, da?
- Mulțumesc, zise copleșit Ion.
*
Nu-i venea să iasă de sub duș, atât de electrizantă era senzația. Se tot jucase cu jeturile, uluit de ce facea un simplu buton, cum apa din foarte fină se transorma miraculos într-un jet puternic. Văzuse doar în filme sau în căutările lui pentru acel moment când va mege la oraș. Cum să se comporte, cum să răspundă...
Găsi în dulap un halap alb, imens, și se îmbracă în el. Dumnezeule, ce tare! spuse cu voce tare Ion, uimit de halat. Și papuci. Moi și albi. Picioarele lui nu erau învățate cu asemenea dezmierdări.
Telefonul de noptieră sună.
- Ion, poți veni masă, da?
*
Se uita la băiatul care servea fascinat de baletul lui printre mese. Lumea rădea binedispusă, bea vin, de parcă durerile din lume se estompaseră subit. Își aduse aminte de Ileana. Sună din nou, dar rezultatul era același: liniște.
- Ți-a plăcut? întrebă pe Ion băiatul cu tava și baletul.
- Excepțional! Mulțumesc.
- Mai vrei ceva?
Să mai vreau ceva? Nu visase nici la masa asta, ce să mai dorească și altceva? Se fâstâci.
- O bere? Un suc? Nu-ți fă probleme de bani, e totul rezolvat.
- Atunci o bere. Ar pica la fix.
- Cred și eu! spuse băiatul, zâmbind prelung.
După câteva secunde avea o bere rece în fața lui. Doamne, ce seară! Nici măcar nu visase la așa ceva.
*
A doua zi, pe la 10, telefonul din cameră sună.
- Bună dimineața! se auzi o voce cunoscută. Să fie fata de la recepție? se întrebă el.
- Bună dimineața! răspunse și el.
- Nu vii la masă?
La masă? Iar i se dă de mâncare?
-... unde să vin? spuse Ion pierdut. Fata de la recepție se prinse de faza că Ion habar n-avea că se poate servi un mic dejun într-un hotel.
*
- Poți să-ți iei cât vrei, bine? Uite, aici ai un bufet! Fără probleme, iei clește și îți pui în farfurie, îi spuse tânăra brunetă din recepție, mereu zâmbindu-i. Bine?
- Da, mulțumesc.
*
- Ce faci, tinere? se auzi vocea părintelui, puternică. Bună dimineața! Cum ai dormit?
- Ca un rege! glumi Ion. Vă mulțumesc pentru tot.
- Este în regulă. Hai, te îmbraci și vii aici, cu tot cu bagaje, să ne vedem la ochi.
*
În fața recepției Ion își luă larevedere de la tânăra brunetă.
- Dacă ai nevoie de ceva, sfaturi, informații , ajutor...din astea, uite numărul meu, da? Poți să mă suni oricând!
*
Părintele era un bărbat cât un munte, iar rasa neagră îi conferea o aliură și mai impresionantă. Avea o barbă imensă, neagră ca un cărbune, ochi pătrunzători.
- Eu sunt părintele Andrei.
Ion privi omul din fața lui destul de uimit, fără să se aștepte la omul din fața lui. Ne avea idee cum ar fi trebuit să arate, dar nu așa, atât de intimidant. Ion îl privea prostit, fără să răspundă la binețele omului.
- Cum ai dormit? continuă părintele, văzând crisparea lui Ion. Am zis să mergi la acel hotel pentru că acolo sunt niște copii extraordinari. Pe manager îl cunosc și mă mai ajută cu cazuri... În fine! Cum te-ai odihnit?
- Bine...
- De ce ai plecat de acasă? Stai, că te-am luat prea din prima... Dar știi ceva, hai înăuntru, să bem ceva. Bei o cafea?
Ion nu știa ce să spună. Bea cafea? În familia lui nu se obișnuia consumul de cafea, doar uneori, din an în Paște se mai consuma o cafea fără gust și îndulcită în exces.
Nu mai așteptă răspunsul, părintele apucă de după umeri pe Ion și-l duse într-o încăpere.
- Te-ai mai spovedit vreodată?
- Nu cred, răspunse Ion, privind încăperea plină cu cărți, icoane și cu un miros foarte plăcut.
- Îți place aici? îl întrebă părintele, privind reacția lui Ion, între uimire și neînțelegere.
- E foarte frumos, răspunse el, cu o urmă de zâmbet. Părintele îi urmărea atent mimica, încercând să-l înțeleagă pe omul din fața lui. Venise dintr-o comunitate cu puține pretenții, o familie care acorda o foarte mai mică importanță educării unui copil, un sălbatic mai modern, cu internet și smartphone.
- Spune-mi, de ce ai plecat de acasă?
Întrebarea pentru Ion era dificilă, mai ales când el era nevoit să cadă în introspecții de față cu un om impunător.
- Ca să vin la oraș. Să fac ceva. M-am săturat de viața de acolo.
- Dar știi că aventura ta este puțin cam... trasă de urechi?
- De ce?
- Unde vei sta? Ai o locuință, ai ceva palpabil? Unde credeai că stai când ai venit aici?
- Am vorbit cu o fată, să stau la ea, dar nu am mai dat de nimeni. Nu a mai venit să mă ia.
- De unde să te ia?
- Din autogară. Așa mi-a spus, că pot veni, că pot locui la ea... și ea mă așteaptă în autogară.
- O cunoști?
- Da.
- De unde? Personal o cunoști? Te-ai întâlnit vreodată cu ea față-n față?
- Nuuu, nu așa. Ne știam de pe internet. Poze, videoclipuri, ne vorbeam în live pe video...
- Aha, deci tu nu o știai pe fată decât prin prizma internetului.
- ..., Ion se mulțumi doar să privească pe pereți.
- Ai o poză cu ea?
- Cu cea care trebuia să mă întâlnesc? Da, am mai multe.
- Pot să le văd și eu?
Ion extrase telefonul din buzunar, un telefon uzat, cu ecranul destul de zgâriat. Dar funcționa. După câteva secunde Ion îi întinse telefonul părintelui. Părintele privi câteva momente ecranul, apoi îl privi pe Ion.
- Îți plăcea de fată?
Ion tresări și culoarea obrajilor se schimbară.
- Daaaa, părinte, chiar îmi plăcea de ea. Nu este frumoasă? Dar nu știu ce s-a întâmplat cu ea... Poate că o să-mi dea telefon la un moment dat... Cred că are probleme și nu poate acum să mă vadă. Părintele privea în continuare fotografia.
- Pot să mă uit și la celelalte fotografii?
- Da, nu e nimic de...
- Cum se numește fata?
- Ileana.
- Ileana? repetă părintele prins de imaginile care apăreau pe ecran. Chiar că este frumoasă. Cum ai întâlnit-o?
- Pe facebook.
- Cum?
- Adică?
- Cum ai întâlnit-o pe Facebook? Pe un site anume... pe ce?
- A, nu, pur și simplu.
- Care-i pagina ei?
- Nu se mai deschide, nu știu de ce. E ca și când m-ar fi blocat.
- Hai că încerc eu. Cum se numește pagina ei?
- Eu Blondy.
- Eu Blondy? Ce nume e ăsta? Și Ileana... de la ce vine?
- Eu Blondy vine de la numele de scenă. Un avatar. Așa-i spunea. Ileana e numele ei real.
Părintele își aprinse telefonul, și tastă "Eu Blondy". Și se dechise pagina.
- Merge? întrebă Ion, privindu-l pe părinte curios.
- Nu, nu merge. Cred că nu mai are pagina. Și părintele își puse rapid telefonul în buzunar. Cum e cafeaua?
- Amară..., răspunse Ion privind nu cu foarte mare pasiune ceașca.
- Vrei un pahar cu suc?
- Da...
- Bine, rămâi aici și vin într-un minut, da?
Și părintele părăsi mică încăpere. Închise ușa după el și se rezemă de lemnul ei, abia respirând. Scoase din nou telefonul, de data asta tremurând și privi ecranul. Eu Blondy. Intră într-o altă încăpere, se așeză la un birou și sună.
- Da, tată! răspunse un glas tinerel.
- Ce faci?
- ... bine, tot așa. M-ai suant acum jumătate de oră...
- Alexandra, aș vrea să te întreb ceva.
- Spune!
- O să fiu direct. Te rog, fii sinceră. Ce știi despre Ion?
Liniștea se lăsă la capătul firului.
- Am aici un băiat, continuă părintele, mai sărăcuț, mai de la țară, care a venit la oraș pentru o fată, pentru una Ileana, cică, care Ileană are o pagină de Facebook sub numele de Eu Blondy, o pagină foarte interesantă, cu multe fete cam...încălzite. Printre ele, ca printr-o minune, am dat și de tine, bine ascunsă, dar... Acum, că-mi știu și cealaltă fiică, pe Ileana sau Eu Blondy, poți să-mi spui și mie ce mi-a scăpat? Poți să-mi spui și mie cu ce te ocupi de fapt? Eu am o mică bănuială, dar chiar vreau să o aud de la tine.
- Tată...
- Alexandra, crede-mă, orice mi-ai spune, rămâne între noi, nu voi reacționa nicicum..., vreau doar să știu cine ești de fapt. Te rog...
- Ce bănuiești? întrebă fata, șocată de întorsătura situației?
- Că faci video chat...
- Ești pe aproape... Părintele Andrei simți un prim junghi în inimă. Era un adevărat coșmar, devenea un coșmar de nedescris. El trăia în viața lui molcomă fără vreo bănuială, iar lângă el se desfășura un adevărat iad.
- Merită explicată diferența? întrebă el.
- Da, tată... E un fel de video chat, dar nu ne dăm întâlniri cu oamenii.
- Asta știam și eu. Dar ce faceți mai exact?
- Tată...
- Alexandra..., draga mea, sunt om mare, înțeleg și alte aspecte ale vieții, nu numai statul cu babele mele, cu inculții mei de credincioși, cu sfinții mei, ăștia de pe pereți care ai spune că nu au habar de treburile astea. Pe scurt, fata mea, tu te dezbraci, faci jocuri erotice, folosești jucării în funcție de cerința clentului... nu? Părintele simțea că leșină. Era cea mai dramatică zi din viața lui. Se trezise plin de viață iar în două ore lumea lui se dărâmase zgomotos. De nicăieri. Un băiat vine la el, îi cere ajutorul, apoi află de situație o altă viață ascunsă care se desfășura sub nasul lui. Care era probabilitatea ca tatăl să-și găsească așa fiica?
- În mare... cam așa e. Îmi pare rău. Nu știu ce să zic. Nu sunt de mult în domeniu.
- În domeniu..., repetă părintele uluit. Câți bani îți dau?
- Mulți...
- Cam câți?
- Peste 5-6000 de euro. Pentru început.
- Și tu îi crezi?
- Aseară am luat 500 de euro... Un client a fost...
- ... foarte darnic, nu? I-ai provocat un orgasm de toată frumusețea, nu? Pot vorbi în acești termeni cu tine? Orgasm, pornografie... Ești la curent cu termenii ăștia?
- Tată, nu e nevoie de ironie... Parcă mi-ai spus că nu vei reacționa...
- Fata mea, nu reacționez nicicum. Oricum, am creierul ferfeliță. Ce să mai zic? Cu Ion?
- Ce-i cu el?
- Îl cunoști?
- Da, îl știu. Un băiat mai așa...
- Mai cum, mai prostuț? Și ce te-ai gândit? Ia hai să-mi bat puțin joc de el, nu? Doamne, Alexandra, eu nu am crescut un astfel de om lângă mine! Când te-ai schimbat așa, într-un om atât de... Dar părintele nu mai putu spune nimic, simțind cum îl apucă leșinul. Inima zvâcnea puternic, tâmplele bubuindu-i. Nu era bine. Temperatura corpul se ridicase periculos de mult, sufocarea făcându-și loc în gâtul lui.
- Tată, îmi pare rău...
- Alexandra, vino la biserică. Mi-e foarte rău... Inima...
- Tată! urlă fata. Tată! zbieră cu glasul inundat de lacrimi, stai întins, vin imediat. Chem salvarea?
- Nu știu... Mă sufoc... spuse sacadat părintele, abia respirând. Era transpirat , broboane de sudoare adunându-se pe fruntea lui roșie. Calmează-te! își spuse tare. Respiră, ce Dumnezeu? Telefonul îi căzu din mână, prăvălindu-se pe covor. Era prea greu pentru a-l mai ține în mână. Auzea de departe cum cineva țipa în telefon. Hai, Andrei, revino-ți, respiră... Așa, gata, ia-o ușor. Doamne, nu mă lăsa... Nu așa vreau să mor... Doamne, ține-mi inima...
*
Ion se ridică și privi o icoană frumos înrămată, exact ca icoana luată de acasă. O scoase din geantă și o potrivi pe lângă icoana de pe perete. Zâmbi. Îi plăceau icoanele. Simțea că sunt o fereastră către cel pe care-l înfățișa. Hristosul lui, de pe icoana lui, parcă acum era puțin mai trist. Sunt la fel, își spuse Ion, privindu-le. Dar a mea...parcă are ceva în plus. O tristețe mai mare azi. N-am băgat de seama până acum? O privise de atâtea ori până acum, dar astăzi era...alta. Telefonul sună. Ileana? I-am spus eu părintelui că o să sune! își spuse Ion cu o mare bucurie în suflet, cu emoțiile-n gât.
- Da? răspunse el, de parcă ar fi așteptat telefonul.
- Ion, ce faci? se auzi Ileana cu un glas răstit. Ești la biserică?
- Da, de unde știi? spuse Ion, zâmbind. Vii aici...
- Lasă asta, vorbi fata în disperare de cauză, unde e tata?
- Cine?
- Părintele Andrei!
- Aaaa, părintele Andrei e tăticul tău? Ce om....
- Ion! țipă fata, unde e tata?
- Nu știu, a ieșit pe ușa, s-a dus să-mi aducă un suc. I-am arătat pozele cu tine. A spus că ești foarte frumoasă. S-a uitat la ele și a plecat să-mi aducă suc. Tu ce...
- Unde ești acum? În ce încăpere? Ești în biserică?
- Da!
- Da...ce? Pentru dumnezeu, fii atent! Ești în biserică sau într-o cameră?
- Într-o cameră...
- Cu cărți? Cu o bibliotecă?
- Da, cu bibliotecă... Mamăăă, dar ce mare e... Are și o măsuță, două fotolii...
- Maro cu verde?
- Da...
- A ieșit pe ușa care are un cuier pe ea?
- Da, pe aia.
- Du-te repede pe ușa aia și spune-mi unde ajungi.
Ion ieși.
- Am ajuns pe un hol.
- Perfect! Vezi două uși, una în stânga, cealaltă în dreapta?
- Da, cea din dreapta scrie "cancelarie"...
- Intră înăuntru, pe acea ușă! strigă Ileana.
Ion intră și-l văzu pe părintele Ion cum respira cu greutate, căzut lângă birou, încercând să-și desfacă nasturii de la cămașă. Ion înțepeni.
- E jos..., e căzut pe jos...
- Încearcă să-l ajuți. Dă pe microfon și pune telefonul lângă capul lui. Eu am chemat salvarea. Tată, tată, mă auzi? țipă Ileana prin microfon. Ce face? i se adresă lui Ion.
Dar Ion doar privea, neștiind absolut nimic ce să acă în asemena situații. Îi deschise nasturii, văzând părintele cum se chinuie.
- I-am deschis nasturii de la cămașă. Se chinuia...
- Deschide geamurile, să intre aer! țipă Ileana. Tată! Ce faci?
Se auzeau sirenele, semn că ambulanța se apropria.
- Ion, mă auzi?
- Da, zise Ion, așezându-se lângă părinte. Ieși repede afară și du-i pe cei de la Ambulanță direct la tata! Ai înțeles?
- Da, zise Ion și o zbughi pe ușă, trecu rapid prin camera cu biblioteca și ieși. Ambulanța tocmai se oprise lângă poartă.
- Aici! strigă Ion. Repede!
*
Ion rămase în biroul părintelui, la îndemnul Ilenei, până până la venirea ei.
Se duse în bibliotecă, unde se simțea mult mai confortabil. Acum icoana era mai puțin tristă. O privi îndelung, o puse din nou lângă cealaltă icoană soră, dar acum Hristosul de pe icoana lui era altul, mai puțin încruntat, mai senin. N-am cum să mă înșel, își spuse. N-am cum. Am văzut cu ochii mei...
*
Trecuseră vreo trei ore. Ion era cu o carte în mână, înercând să citească, dar cuvintele îi dădeau mari bătăi de cap. Solitudine..., ce cuvânt! Ce-o mai însemna și asta? își spuse el. Crepuscul... Altruism... Fulminant... Coabitare... Jung... Adler... Psihopatologie...
Ileana intră în cameră, încet, privindu-l pe Ion cum se adâncise în citirea unei cărți, încruntat, trecând cu degetul peste rânduri, silabisind.
- Ion..., zise Ileana, privindu-l.
Ion sări de pe scaun ca electocutat, cu ochi mari, privind-o pe Ileana. Era blocat.
- Cum ești? întrebă ea.
- Bine... Ce face tata?
- Tata? E bine. Cu inima, dar e bine. Rămâne până mâine internat.
- A...a...a... am păzit pe aici, e...e...e... totul în regulă..., sebălbăi teribil Ion, frecându-și mâinile. Citeam o carte...
- Ți-o place?
- Nu știu, nu înțeleg nimic. Și Ion zâmbi, vinovat de incultura lui.
- Stai jos, nu trebuie să fii atât de crispat. Vreau să-ți mulțumesc că ai avut grijă de tata.
Ion nu spuse nimic, lăsându-și doar ochii în pământ. Și îmi pare rău, continuă ea. Ion își ridică ochii și o privi cu cei mai blânzi și înțelegători ochi.
- Nu-ți fă griji, mi-am dat seama că ai ceva probleme și că mă vei suna.
- Nu, Ion, nu te-aș mai fi căutat niciodată... Am râs de tine când te-am chemat. Eu am crezut că te prinzi, că este o glumă, dar am văzut că tu insiști, că ți-ai făcut bagajul...
Ion nu recepționă mesajul batjocurii, ci rămase focusat pe "știam eu că mă vei suna".
- Ai citit Idiotul? întrebă Ileana.
- Nu... Cine?
- E ok..., nu-ți bate capul. Nu mă numesc Ileana. Sunt Alexandra. Ăsta e numele meu adevărat.
- Mai mult îmi place Ileana!

După 6 ani...

Telefonul părintelui Andrei sună.
- Ce-i? răspunse el, zâmbind ștrengărește. Știu, știu...
- Ce știi? spuse Ileana zâmbind.
- Sunt pe drum, aprope de grădiniță. Ce face Ion?
- Face bine... Trebuie să-ți dau două vești. Ion a reușit acum două ore să capete licența pentru noua clinică de psihoterapie și eu sunt însărcinată...

În loc de final: chiar și din pietre pot ieși mărgăritare.
Final...