"One more night... then we fall" - Jeon Jungkook [ Nox and Sol - Volumul I ]

Capitolul 7

Dal

Liniștea asta mă sperie. Acel moment în care nu auzi nimic, nici măcar modul în care respiri. Dar modul în care liniștea parcă doarme și natura se trezește monotonă, tristă. Bleagă. Acel moment în care te ridici din pat și simți că pici din picioare, când simți cum tot corpul te respinge și vrea să doarmă. Și realizezi că era mai bine să dormi. Să nu simți ce simți acum.

Mă trezesc de parcă sunt beată. Nu am pus picătură de alcool în gură ieri, deși mi-aș fi dorit să ies din mintea mea doar pentru câteva secunde. Să mă pierd pe mine însămi din mulțime.

"Dal, stai pe marginea patului de jumătate de oră. Ești bine?" Auzindu-i vocea, mă trezesc. Iar inima-mi bate tare. Mult prea tare.

Îl aud. Aud cum mută plapuma. Aud orice, păsările de afară, soarele cum se ridică pe cer fără pic de respect. Îmi aud bătăile inimii. Și-mi aud respirația. Aud cum aerul se grăbește să iasă din plămânii, cum se bate cu mine fiindcă nu vrea să respir. Simt căldura razelor în păr, simt cum cearșaful patului se strânge în pumnul meu și o senzație de greață pornește revolta din corpul meu de mai devreme.

"Hei..." îl văd, îi văd chipul cum se apropie de mine și cum îmi prinde mâinile.

Respirația mi se accelerează. Iar toți mușchii corpului meu se aprind, se tensionează atât de tare încât mă dor. "Respiră, Dal. Respiră o dată cu mine." Mă uit la nasul lui, la piept, la gură, încercând să imit. Îl repet și repet și mă privește.

Lacrimi încep să mi se formeze când realizez că am avut un atac de panică. L-am trezit și l-am speriat pe Jungkook. "Ce s-a întâmplat?" mă privește, vede reflexia razelor de soare în ochii mei.

Doar îl iau în brațe. Nevoia de a-l calma mai întâi pe el mă fascinează. "Nu știu." îi răspund încet, clar. Mă strânge și mai tare în brațe când îi vorbesc.

"Vrei să mănânci ceva? Vrei apă?" îmi scutur capul la întrebarile lui.

"Vreau să fumez." Prima noapte a decurs minunat în creierul meu. Nu și în realitate. Poate nici în capul meu.

"Haide." se ridică și-mi da un hanorac. Nu știu dacă al meu sau al lui. Nu cred că-mi pasă. Vreau să fumez.

Îmi aduce adidașii și-mi dezleagă șireturile. "Nu trebuie să mă încalți." mă privește pentru o secundă și-și continuă treaba.

"Pari ca și când o să dai tot ce ai mâncar afară dacă te apleci." îmi leagă adidasul la primul picior. "Nu cred că vrei să mă vezi după cum voi băga mâncare în tine." chicotește. Eu doar zâmbesc. Își leagă și el adidașii și-mi întinde mâna.

"Vrei cafea?" Dau din cap când ajungem jos.

În cinci minute, eram în afara cabanei, lăsând frigul să ne degere corpurile. Ne-am așezat jos pe zăpada grea ce se simțea mai mult ca gheață făcută special.

"Ce ai visat?" îl privesc când îi aud vorbele.

"Nu am visat nimic. M-am pierdut prin gânduri." nu vreau să vorbesc despre ce gândeam. Presiunea care s-a păstrat în pieptul meu mă oprește din a spune mai mult.

"Mereu m-am întrebat ce gândești când te pierzi în mintea ta. O faci des." soarbe o gură de cafea.

Nu m-am gândit niciodată la ce mă gândesc. "Nu mă gândesc la ceva... Mă pierd singură. Momentele când sunt trează, ca acum de exemplu, se simt ca și când mă țin de mână să nu plec. În unele momente, dau drumul acelei mâini. Nu mai pot gândi nimic, nu mai simt și nu mai aud nimic. Dar văd cum plec. Văd cum mă părăsesc prin spațiu și timp." beau si eu o gură de cafea. Gâtul mă doare, țigara e prea tare dar asta îmi dă mai multă senzație de amețeală. "E doar o bătălie în care trebuie să mă caut. Aceeași poveste repetându-se."

Brațul îi ajunge până după mine și mă trage mai aproape de el. Chicotesc când îmi las capul pe umărul lui, sprijinind-umi picioarele tot de el pentru că zăpada e prea rece.

"Tot timpul ai știut cum să ții persoanele lângă tine." Îi spun, privind atent noața de maro din cană.

"Cred că am știut să țin doar persoanele care au vrut să fie lângă mine." îl privesc în reflexia lichidului. Cum zâmbește și cum mă privește.

Liniște, este tot ce vreau. Și nu, nu este momentul în care mintea mea fuge de propriul meu suflet. Aud această liniște, o simt umplând timpul. Dar un scârțâit se unde de undeva. Undeva aproape. Nu știu dacă suntem noi sau zăpada de sub noi. Dar totul devine mai clar după al doilea.

"Binna este ne privește." mai beau o gură de cafea.

Jungkook se încruntă și se întoarce. Privește geamul până regăsește chipul Binnei zâmbindu-i arogant probabil.

"Uneori, cred că ești vrăjitoare." mă privește, serios acum.

"Poate sunt." îi răspund și-l privesc și eu în sfârșit.

_______

Format nou de capitol dar sincer, mi se pare ca este mult mai concret acesta, se înțelege mai bine din perspectiva mea.

pups