Agonie Și Extaz Vol I

Capitolul 33

Privesc pe geam cum plecă, la naiba! Oi fi greșit eu? Auzi la ea, suferință din dragoste, în nici un caz nu mi se întâmplă asta mie. Trebuia să fi vorbit mai clar, nu îmi place să intru în situații de genul ăsta, cobor în sufragerie, Damian era acolo.

-Nu-mi spune că te duci după ea?

Cred că asta și făceam, imediat ce a pus întrebarea m-am oprit din drum, chiar mă duceam după ea, fără măcar să știu ce să îi mai zic, nu aveam nici cea mai mică idee ce ar mai fi putut fi spus, cred că ne-am spus tot. Mă pun pe scaun lângă el.

-Nu mă duc după ea.

-Dar ai avut intenția să te duci.

-La naiba dacă mai știu! Nu mă duc după ea, las-o să plece! Poate așa mă liniștesc și eu.

-Să înțeleg că, dacă plecă o uitam pe Melania?

-Nu mai vorbi prostii, știu că ești și tu supărat, dar ce mama naibii să fac? Mă doare capul, constat în cele din urmă și mă întind pe scaun.

-Dacă o placi atât de mult, de ce nu te duci după ea? Uneori nu te înțeleg.

-Nu o plac în sensul ăla, am greșit să am o aventură cu ea.

Damian se ridică de pe scaun și pleacă, cred că mă învinuiesc și eu pentru situația provocată, așa că nu îl condamn că s-a plictisit de drama asta ieftină. Laura vine cu o cafea în mână, bună idee.

-Mulțumesc, spun și i-au cafeaua.

-Vad că e pusă pe scandal Melania, numai scene fără rost a făcut de când a plecat.

-Nu începe și tu Laura, deja mă doare capul.

-A nu, voiam să spun că ai procedat bine să o dai afară.

-Ti-am spus de o mie de ori să nu îți mai bagi coada peste tot, nu-mi plac persoanele băgăcioase.

I-au cana și plec pe terasă, vreau puțin de liniște. Mă pun la masă și îmi aprind o țigară, cum las cana jos văd cartea pe care i-am dat-o lui Melania. Știu că, ultima dată era în cameră mea, când mi-a dat-o înapoi, asta înseamnă că a citit-o, în dimineața aia, înainte să plece. I-au cartea și o deschid, văd câteva pagini îndoite, cred că a vrut să recitească unele pasaje ale cărții. Observ o poezie la una din paginile îndoite și o citesc cu puțină reticență.

În lumina nopții apari ca o minune,
Ce strălucește blândă, ca o rațiune
Și te îndrepți spre mine foarte hotărâtă,
Frumusețea ta pare nevăzută,

De ochii mei orbi să o recunoască,
De inima mea seacă ce ar vrea să bată,
De sufletul meu gol ce ar vrea să-l umpli,
De dragul meu dor, ce s-a mai domolit,

De când pe tine te-am redescoperit,
O femeie simplă și mult prea frumoasă,
Ce te poate aștepta seara acasă,
Nu cu masa pusă și sufletul gol,

Ci cu inima ei caldă ce îți dă fiorii,
Cu sufletul deschis și multă iubire,
Cu sinceritatea ei ce o are în privire,
Cu simțul umorului puțin dezvoltat,

Ce te face să râzi chiar de ești supărat,
Ce face din tine nici tu n-ai sa știi,
Căci doar cu o privire te vei rătăci
Și tot cu o privire te vei regăsi.

La naiba! Cum poate ceva să te descrie atât de bine? Cum se poate să citesc ceva și să se potrivească atât de mult cu ceea ce simt? Tot ce gândesc se regăsește în poezie, nu! De fapt poezia se aseamănă mult cu, cum o văd eu pe Melania. La naiba, mi-a rămas în cap.