Sub ploaie

Capitolul IV

Prezent

Încă nu știu cu ce o să mă îmbrac la petrecerea din weekend, dar sunt sigură că Anna mă va ajuta cu asta. De fapt, mi-a plăcut mereu să mă îmbrac bine, să mă machiez și să prind priviri asupra mea. Nu, nu îmi place să fiu în centrul atenției, doar îmi place să arăt bine. 

Întâlnirea cu Luca, a fost cred că unul din cele mai frumoase momente din săptămâna aceasta. După ce am scăpat de nenorocita de stânjeneală dintre noi, oferită de perioada prea lungă de timp în care nu ne-am văzut și nu am vorbit, am avut o întâlnire, chiar foarte prietenoasă. Discuția a început să meargă de la sine, am râs până la lacrimi și ne-am adus aminte de momente din liceu, apoi ne-am luat rămas bun îmbrățișându-ne. 

Îmi hrănesc micuții copilași, așa le spun acum. Apoi îmi beau cafeaua cu lapte, pe fundalul unui video de pe YouTube.  Chiar dacă sunt suspendată de la cazuri, asta nu înseamnă că nu trebuie să merg la muncă, trebuie. Doar că acum o să mă ocup de toată treaba din secție, hârțoage, arhivă și patrulare în oraș. Plictisitor. Astăzi plouă, din nou, în curând ploaia se v-a transforma în fulgi de zăpadă. Syracuse e un oraș destul de rece în perioada iernii, dar în ultimii ani, zăpada apare tot mai rar și pe perioade scurte de timp.

Îmi îmbrac geaca preferată și chem un taxi. Aștept în fața casei, privind ploaia măruntă, care mă neliniștește ca de obicei. Am început să urăsc ploaia, ceva care cândva iubeam atât de mult, acum a devenit o fobie. Taxi-ul oprește în fața casei și mă scoate din gândurile negre. Sper că astăzi o să rămân în secție, prefer să sortez toată ziua acte, decât să patrulez afară, în ploaie, chiar dacă o să stau în mașină. 

- Bună dimineața, mă salută Ema după masa înaltă de la recepție. 

- Salut, îi răspund zâmbind scurt.

Îl observ pe Gabriel în cabinetul lui, pereții mari de sticlă, ne oferă o vedere deschisă la cabinetul lui. Mă îndrept spre el, deja pregătindu-mă psihologic, pentru o patrulare în oraș, chiar dacă sper foarte mult că mă v-a lăsa aici. Nimeni nu știe despre fobia mea, nici nu am simțit nevoia să spun cuiva despre asta, desigur înafară de terapeuta mea, care încearcă deja de doi ani să mă ajute să scap de asta. 

- Patrulare în oraș, mă anunță Gabriel, înainte ca măcar să-l întreb.

Fac stânga împrejur și mă întorc, plecând spre mașina de patrulare. Îmi schimb geaca pe uniforma de poliție și îmi așez chipiul pe cap. Bine, Eva, totul v-a fi bine. Încerc să mă liniștesc singură pe mine, dar devine tot mai dificil, mă rog ca ploaia să se oprească și să nu fiu nevoită să conduc pe vremea asta. De ce conduc o motocicletă și nu o mașină, chiar dacă am permis de conducere pentru mașină de la șaptesprezece ani? Acum șase ani când părinții mei au murit în acel accident, în acea noapte, ploua, mărunt și rece. Fiecare strop care cădea pe asfalt se transforma imediat în gheață, ceva mai oribil decât asta nu cred că poate fi. Gabriel mi-a spus, că posibil dacă nu avea să fie ploaia în acea seară, mașina părinților mei nu ar fi alunecat și derapat peste pod în râu. Posibil, ar fi avut o șansă la viață. 

Nu am știut că am frica asta, până nu am avut primul atac de panică, când mergeam în mașină cu Anna, iar afară a început să plouă. 

Conduc încet, încercând să respir normal și să mă gândesc la orice altceva. Mă concentrez pe ceea ce se întâmplă în jur. Patrulare, pentru că este pericol de accident. Urăsc să patrulez. Nu îmi place să găsesc accidente, uneori pot fi mici și aproape neimportante, dar uneori sunt dezastruoase. 

Sunt distrasă din gânduri, când un automobil marca audi, aproape că zboară cu viteză pe lângă mine. Evident a încălcat limita de viteză, pornesc girofarul și accelerez puțin, în speranța că derbedeul se v-a opri, când v-a vedea că o mașină de patrulare îl urmărește.