Twitter

>19<

No point of view

---

       Cei doi stătea îmbrățișați în camera întunecată. Privirea ei era fixată pe soarele de afară, ce cobora din ce în ce mai mult, anunțând venirea serii. Mary își aminti de momentele în care stătea cu mama ei pe terasa casei din România, privind apusul. Întotdeauna găseau câte o priveliște diferită. Culorile erau mai accentuate uneori, alteori cerul părea că luase foc, speriind-o pe micuța Mary. Totuși, mama ei chicotea când îi întâlnea privirea înfricoșată și o lua în brațe, spunându-i că nimic nu este greșit cu cerul. 

 '' Soarele iubește atât de mult luna, încât moare în fiecare seară pentru a o lăsa să respire'' 

 După moartea mamei sale, Mary nu mai suporta apusurile. Deși le considera minunate, nu avea tăria necesară pentru a mai privi unul. Se gândea mereu că mama sa era printre acei nori, veghind asupra ei, doar că sub altă înfățișare.

  Iar acest lucru o rănea prea tare. 

   Și totuși, acum, când stătea în brațele lui Harry, privea apusul cu alți ochi. Simți cum inima îi bate mai tare decât ar trebui și ochii i se umplură de lacrimi, însă nu era tristă. Zâmbi ușor atunci când privi norii purtați de vânt schimbându-și culoarea, dându-și seama că mama ei iubea să privească apusurile din același motiv pentru care îl privea și ea acum. 

    Ochii lui priveau pierduți cum pieptul ei se ridică și coboară încet, liniștindu-l. Întreaga zi fusese plină de evenimente, însă meritase să aștepte pentru că îmbrățișările ei erau cele mai bune. Felul în care mâinile sale micuțe reușeau să-l liniștească și să-l facă să se simtă în siguranță era uimitor, dar și îngrijorător. Simțea cum cade într-o groapă fără fund, simțea cum vrea să aibă grijă de ea, să o protejeze și de cele mai mici amenințări. Părea atât de fragilă, încă voia să o strângă în brațe până o sufocă cu dragoste, dar în același timp știa că era mult mai puternică decât majoritatea oamenilor pe care îi cunoaște. 

  Dar tot voia să o țină în brațe până o sufocă. 

  Degetele lui îi mângâiau ușor spatele pentru a o liniști, jucandu-se într-un final cu părul ei negru. Zâmbi ușor când și-o aminti cu părul prins într-un coc dezordonat și cu un tricou lung, probabil care aparținea tatălui său. Își aminti și cum a roșit puternic, fără a se aștepta să o viziteze în acea zi. Pentru un moment și-a imaginat cum i-ar sta îmbrăcată în hainele lui și înghiți ușor în sec, dându-și seama că ar trebui să-i dea o grămadă de haine pentru că ei i-ar sta bine în orice. Sprancenele lui s-au unit la începutul frunții când o auzi suspinând ușor și își simți inima cazându-i în stomac. Se depărtă încet de ea și îi întâlni ochii sticloși, însă ea zâmbea. Degetele lui îi șterseră lacrimile ce amenința să cadă, făcând-o să zâmbească trist. 

 - Nu plânge babygirl. îi șoptește cu buzele lipite de fruntea ei. 

 - Nu e din cauza tristeții sau ceva de genu'. oftează ea, ridicând din umeri. Harry o privi cum își mută ochii înapoi pe fereastră și cum zâmbește încet.

 - Mi-am văzut mama printre nori, Harry. șoptește ea, intersectându-și privirea cu a lui. După atâția ani am reușit în sfârșit să privesc un apus și mi-am văzut mama. 

  Băiatul simți cum i se frânge inima când o vedea zâmbind trist și simți nevoia să-și sune propria mamă. În următorul moment o strânse pe fetița din fața lui atât de tare, lăsând-o să se descarce. Deși știa că a trecut ceva timp de la moartea ei, Mary resimți toată durerea pe care o simțise la început, doar că sub altă formă. Era o durere plăcută, o durere suportabilă. Zâmbind, Mary își dădu seama că a acceptat faptul că trupul mamei sale a părăsit acest pământ,însă sufletul ei va fi mereu aici, cu ea. Acceptase faptul că nu o va mai vedea niciodată, nu o va mai atinge, îmbrățișa... dar într-un fel era împăcată cu ideea. În acel momet își simțea mama mai bine ca oricând, o simțea atât de aprope de ei, de ea, încât voia să se întoarcă și să o găsească stând chiar lângă ei, cu un zâmbet jucăuș pe față. Știa însă că acest lucru nu era posibil și că locul în care mama se află era chiar în inima ei.