Twitter

>07<

 Când iubești pe cineva, suferința lui este și suferința ta. Atunci când iubești, se întâmplă ca fericirea lui să fie mai importantă decât a ta. Îl privești cum stă singur, distrus, și faci tot ce îți stă în putință pentru a-l face bine.  Pentru a te salva. Pentru a salva bucata din tine care a rămas la el.  Asta înseamnă să iubești. Să-ți asumi sacrificii, să ierți ,să încerci să uiți. Să zâmbești numai când te gândești la ceea persoană, dar și să fii cumplit de nefericit din cauza ei.  Să tratezi aceea persoană ca pe tine însuți. De asta doare atât de groaznic, iubire. Atunci când pleacă, se duce cu o parte din noi.

 Vorbele tatălui meu îmi răsunau în minte,  trezindu-mi zeci de amintiri. În vara celui de-al paisprezecelea an al meu, viața mi s-a transformat într-un coșmar.  În ochii lui Mary de atunci, totul era distrus odată cu moartea mamei.  Toate planurile, toate prieteniile, toate șansele au fost smulse de la mine, lăsându-mă goală și îngrozitor de disperată.

 Primele luni am stat doar în camera mea, ignorând plânsul Lisei, care avea două luni, și încercările tatei de a mă face să mănânc.  Bineînțeles, după un timp, tata m-a trimis ( fiind îngrijorat că am  slăbit groaznic de mult și de repede, că  petrec timpul privind cerul și plăngând fără să-mi dau seama, sau din cauza coșmarurilor. Da, aveam coșmaruri noapte de noapte, din care mă trezeam urlând,  udă din cauza transpirației și a lacrimilor. ) la psihologul școlii. 

 Mare greșeală. Pe lângă lungile certuri dintre mine și tata, care sfărșeau cu mine fugind în cameră plângând, cel mai rău lucru era școala. Am refuzat să mai merg în locul acela, plin de elevi care se holbează, care șușutesc, chicotesc sau te privesc cu milă. Dar după planificarea primei mele ședințe, nu prea am mai avut de ales. 

 Cu primul pas pe care l-am făcut în holul școlii, liniștea s-a lăsat mai ceva ca la o înmormântare.  În următorul moment am simțit mâinile lui tata pe umerii mei, dar foarte vag, atenția căzându-mi pe elevi. Prietenii vechi, cei mai buni prieteni și chiar și curvele și divele școlii se uitau la mine cu milă.  Stomacul meu s-a strâns de nervozitate, reușind în final să-mi ridic fruntea și să privesc tavanul.

 Și totuși, toată chestia asta a avut ceva bun. Atunci am cunoscut-o pe Lola. Așteptam ca tata să termine de vorbit cu doctorul, încercând să nu bag în seamă persoanele care se holbau cu nerușinare la mine. Atunci a apărut ea. Cu un aer de ,, tipă rea,, și geacă de piele, a reușit să  fugărească un grup de băieți de patru ori mai mari ca ea, vorbind și de vârstă,și de  mărime.

 Orele petrecute cu acel psiholog au fost o adevărată pierdere de timp.  Încercările lui de a ține o conversație sau de a opține o reacție din partea mea erau răsplătite de o privirea goală și de jucatul meu într-o cutiuță cu făină albă. 

 După aproape jumătate de an, tata m-a mutat la un specialist. Dar încercările sale au fost în zadar. Tot ce făceam era să-l ignor pe psiholog și să privesc geamul. Timp de trei ore în fiecare zi. 

 Nimeni nu înțelegea prin ce treceam. Timp de aproape trei ani, tot ce făceam era să merg la școală ( obligată de tata), să mănânc ( obligată de tata) ca mai apoi să vomit totul, să stau uneori cu Lola, care se apropiase de mine, chiar dacă eu tot o fugăream, și să dorm cam trei ore pe zi. 

 Ah, da. Și să stau într-un părculeț abandonat, care a devenit între timp o pădurice. Genul unui parc plin cu  bănci pe care a crescut iarbă, sau cu o cărare plină cu pământ. Stăteam ore întregi acolo, ascultând ciorile și gândindu-mă la posibilitățile pe care le-am pierdut. Mă depărtam de tata pentru că mereu îmi aducea aminte de ea, de dragostea intensă pe care și-o purtau ( tata a renunțat la meseria de pompier datorită mamei) și de promisiuni.