If I could hold you
Swear I'll never put you down
Acum. Totul se petrece acum. Acum este momentul pe care l-am așteptat un an întreg. Momentul pentru care m-am rugat noapte de noapte, pentru care am plâns, crezând că nu se va împlini niciodată. El era chiar la doi pași depărtare de mine, știam asta. Chiar dacă stăteam cu spatele la el. Acesta este momentul în care aș putea să mă întorc și să sar în brațele sale, fără să-mi pese de nimic. Acum aș putea să plâng, știind că mâinile sale vor sta cel puțin două secunde în jurul meu, protejându-mă. Orice parte care era îngrijorată pentru pauza lui urla, vrând să-l simtă lângă ea.
Însă nu mă puteam mișca. Picioarele mele erau înțepenite pe loc, simțindu-le ca plumbul. Bătăile inimii mi s-au accelerat, simțindu-mă din ce în ce mai incapabilă să respir. Privirea sa îmi ardea ceafa, în timp ce singurele sunete pe care le puteam auzi erau respirațiile noastre.
Noastre.
Îmi închid ochii, încercând să fac ceva. Să mă gândesc la ceea ce e bine să fac. Să simt că ceea ce voi face e bine...
- Mary.
Tresar violent atunci când două palme se așează gentil pe umerii mei, întorcându-mi ușor corpul. Icnesc speriată, simțindu-mi trupul revenind la viață odată cu atingerea lui. Ochii mei se deschid, întâlnindu-i privirea pentru o fracțiune de secundă, înainte să îi închid înapoi. Brațele mele încep să se miște într-un ritm haotic, depărtându-mă rapid de el.
- Mary?
Șoapta lui era pierdută, tristă. De ce fac asta?
- Îmi pare rău, probabil mă confunzi. șoptesc cu o voce joasă, luând lesa lui Rudolf de pe jos. Picioarele mele o iau la fugă rapid spre ieșirea din parc. Înghit în sec, simțindu-mi ochii umezindu-se din ce în ce mai tare. Ocolesc oamenii cu grijă, încercând să îi aud pașii, dorindu-mi asta. Dar nu se auzeau.
Las câinele să fugă înainte spre imobilul de apartamente, aruncând o privire înapoi. Respirația mi se taie atunci când îi întâlnesc ochii. Era înconjurat de fane, dar toată atenția lui era asupra mea. Luke încerca să le împace, aruncându-mi câte o privire scurtă, dar îl puteam vedea doar pe Harry.
Îmi scutur rapid capul, întorcându-mă și lăsându-mă în final să plâng.
***
- Și tu ai plecat?!
Îmi depărtez telefonul de ureche, dându-mi ochii peste cap. Bătrânelul de lângă mine mi-a aruncat o privire ciudată, dar s-a întors înainte să-i pot oferi un zâmbet mic. Oftez frustată, mârâind în telefon:
- Dacă îți amintești, sunt într-un autobuz plin de oameni sofisticați.
- NU îmi pasă! scuipă, încât aș putea simți saliva dacă aș fi fost acolo. Nu-mi vine să cred că acum o oră practic ai fugit de Harry!
- Te rog, Lola. oftez. Unde ești?
Autobuzul oprește la ultima stație, iar eu cobor, căutând-o. Se pare că noua ( de câțiva ani) ei locuință nu se află așa departe. Ochii mei scanează spațiul, căutând o claie de păr blond și o pereche de ochi albaștri.
- Deci nu-mi vine să cred că ai făcut asta.
Tresar puternic, întorcându-mi corpul la o sută optzeci de grade. Privirea îmi cade pe o fată complet schimbată. Părul îi era aranjat, culoarea aurie strălucind în lumina mică a soarelui. Era înaltă. Mă rog, mereu a fost înaltă și slabă ( spre deosebire de mine) dar totuși, să o văd după atâția ani...
CITEȘTI
Ei îi plăceau toate postările lui. Ea îi trimitea mereu mesaje, spunându-i cum este și ce simte pentru el. Până când ea a înfruntat realitatea și a renunțat. Atunci el a răspuns. All Rights Reserved © Scuunzi
