Twitter

>09<

- Și ai de gând să cauți cărți în română într-o librărie din Londra?

- Dap.

- Mult noroc.

 Încep să râd atunci când tata trece pe lângă mine, privindu-mă ca pe o nebună (nu că n-aș fi, dar mna).

- Nu prea înțeleg, de ce cauți dacă tot poți înțelege și în engleză?

- Curozitatea, Lola mi-a spus..

- Oh, dacă te iei după vorbele ei... mult noroc. 

Mă încrunt, lăsându-l să-mi de-a un sărut pe frunte.

- De ce ai spune asta?

- Vorbim de fata care s-a pierdut în Mall, deci..

- Oh, mai taci. oftez, chicotind. Du-te cu Dumnezeu.

- Eu plec cu mașina.

 Îmi dau ochii peste cap, privindu-l cum iese pe ușa, încercând să scape de Rudolf.  Rânjesc ușor, făcându-mi drum spre camera mea, cu câinele pe urmele mele. Tresar când telefonul îmi vibrează în buzunar, arătându-mi un nou mesaj de la Lola.

'' La șapte să vii până la mine, vaco. ''

Chicotesc ușor, tastând rapid un răspuns. 

'' Okay. Care e librăria unde ai găsit cărți în română? ''

 '' Tu chiar vrei să mergi, nu? =)) Oricum, e cea de lângă un parc, Forbidden Planet.  '' 

 ''  SF-uri?  '' 

 ''  Yeah.  '' 

'' Okay x  '' 

 Peste jumătate de oră, am coborât sfioasă din automobilul care m-a adus pe  179 Shaftesbury Ave, strada unde se găsește Forbidden Planet. Ochii au găsit ușor librăria, datorită decorațiunilor SF ce ieșeau în evidență. Oftez ușor, intrând cu pași mărunți, căutând carțile pe care le vreau. 

 În finalul celei de a treia oră petrecută acolo, am reușit să găsesc patru cărți în traduse în română, dar mi-am luat o carte în engleză care mi s-a părut mai interesantă. Priveam interesată un set de accesorii pentru paginile îndoite ale cărților ( în timp ce așteptam la coadă, duh) , când  telefonul meu a început să sune, umplând camera cu acorduril melodiei ''Little Things ''.  După multe priviri ascuțite primite de la cei care erau acolo și o morală oferită de vânzătoare într-o engleză britanică pură ( pe care n-am înțeles-o) , am reușit să ies afară și să mă uit la telefon.  Numărul necunoscut mi-a ridicat suspiciuni, dar, cum nu bag în seamă chestiile de genul ăsta, am răspuns. 

- Alo?

- E cineva? vocea joasă îmi părea cunoscută, dar înainte să pot face ceva, acea persoană închide. Mă încrunt încurcată, privind ecranul aprins al telefonului.  Oftez enervată, făcându-mi drum către casa Lolei. Bineînțeles că nu mi-am mai putut lua cartea (probabil doamnele de acolo mă vor urî pentru totdeauna), iar asta îmi dă timp să ajung la timp. Ei bine, cu 15 minute mai devreme, dar nu e cine știe ce. 

 Picioarele mele urcă treptele din fața, ocolind câteva bălți. Iubesc ploaia, doar că port teniși și trebuie să îi păstrez uscați, dacă nu vreau să mă îmbolnăvesc.  Apăs butonul soneriei, pentru ca în următorul minut să apară o Lola nerebdătoare și veselă.  Îi zâmbesc, dar buzele îmi coboară atunci când fața îi este acoperită de frică. Și panică.