Friendship or more...?

Capitolul 27

Amanda Pov.

Întuneric. Voci străine. O atingere cunoscută.

Asta este tot ce am auzit și simțit încă de când a început să treacă efectul drogurilor pe care le-am avut în corp în săptămâna în care am fost ținută ostatică.

Aud un bipăit puternic și îmi deschid ochii, dar sunt nevoită să îi închid la loc din cauza luminii din încăpere. Apoi, simt mirosul de clor și medicamente, iar frica pune din nou stăpânire pe ființa mea.

Dumnezeule…Nu voi scăpa niciodată de acest coșmar.

Mă strădui să îmi deschid ochii și privesc în jur.

Sunt conectată la un aparat care îmi măsoare funcțiile vitale. Camera este vopsită în alb…O perfuzie îmi atârnă de braț. Sunt la spital?

Dar cum…?

Simt că cineva mă ține de mână și îmi mut privirea în jos.

Ron.

Îmi strâng ochii închiși încercând să îmi dau seama dacă visez sau nu și după câteva secunde îi deschid din nou privindu-l pe Ron.

El mă ține strâns de mână de parcă i-ar fi teamă că mă va pierde, capul îi este așezat pe pat și pare să doarmă. Pot vedea cu ușurință cearcănele din jurul ochilor semn că nu a dormit deloc de ultima dată când l-am văzut.

Îmi mișc mâna încercând să mi-o eliberez din strâmsoarea lui, dar el își ridică brusc capul de pe pat și mă privește.

Câteva clipe nu spunem niciunul nimic, iar eu doar îl privesc analizând fiecare părticică a feței sale, dându-mi seama cât de dor mi-a fost de el. Ochii mi se umplu cu lacrimi, iar el îmi ia fața în palme.

-Ron…Spun eu ridicându-mă în șezut și aruncându-mă la pieptul lui atât de tare încât aproape cade pe spate.

-Shhh…Nu plânge. Totul va fi bine, scumpa mea Amanda. Spune el sărutându-mi creștetul și mângâindu-mi spatele pentru a mă calma.

-Eu…Cum am…Ce s-a întâmplat?

Creierul meu crează atâtea întrebări în momentul acesta încât nu știu pe care vreau să i-o adresez prima.

Mă retrag din îmbrățișare dar mâinile mele rămân după gâtul lui, și îl privesc așteptând răspunsul la întrebare.

El îmi ia mâinile de după gâtul lui și mi le mângâie cu grijă.

-Îmi pare rău că nu am reușit să te găsesc mai devreme. Îmi pare rău că din cauza prostiilor mele tu ești cea care a suferit. Îmi.pare rău că…

-Nu îți mai cere scuze. Ești tu cumva cel care m-a răpit? Nu. Nu vreau scuze de la tine. Tot ce vreau de la tine acum, este să îmi explici cum am ajuns la spital.

-Nu eu sunt cel care te-a salvat, ci tatăl tău.

Pot să citesc foarte limpede durerea din ochii lui.

-Nu înțeleg…Ce legătură are tata aici? Întreb retrăgându-mi mâinile din mâinile lui și mă întind din nou pe pat.

-Poliția nu avea nicio pistă cu locul unde ai putea fi ținută și eu nu știam de unde să încep căutările. Singura mea speranță a fost tatăl tău.

-Și el a acceptat să te ajute neștiind cine ești?

Asta ar fi ciudat din partea tatălui meu…

-A trebuit să fiu convingător, dar până la urmă dragosta față de tine l-a mânat să mă ajute.

Aș vrea să îl corectez și să îi spun că dacă tata m-ar fi iubit, nu ne-ar fi părăsit pe mine și pe mama, dar nu vreau să mă cert cu Ron din cauza lui.

-Apropo de tatăl tău…Știu că nu este momentul oportun să îți spun dar el…

-Domnișoară Clark?

Atenția îmi este distrasă de la Ron de către persoana care intră în salon și văd că este o polițistă.

-Da, eu sunt. Spun repede, iar ea se apropie de noi.

-Aș dori să îmi răspundeți la câteva întrebări.

Privirea mea fuge spre Ron întrebându-l tacit dacă este în regulă să răspund, iar el doar aprobă din cap.

-Sigur. Răspund eu și mă ridic în șezut.

Ron se ridică de pe marginea patului și îmi sărută fruntea cu atâta blândețe încât simt că m-aș putea topi, iar privirea mea fuge spre polițistă vrând să-mi dau seama dacă ne judecă.

Noi suntem doar prieteni, dar poate pentru cei din exterior suntem văzuți ca un cuplu. În orice caz…Polițista nu pare să ne judece.

-Voi fi pe hol. Cheamă-mă când ai nevoie de mine. Spune Ron și părăsește salonul.

-Știu că ai trecut prin multe și este urât din partea mea să te fac să îți aduci aminte iadul prin care ai trecut dar trebuie să îmi povestești tot. Declarația ta va fi înaintată către Curte. Spune Polițista așezându-se pe scaunul de lângă pat.

-I-ați prins? Pe toți?

-Așa credem. În zilele ce urmează vei fi chemată să îi identifici. Acum…povestește-mi.

Încep să mă joc cu degetele în poală încercând să alung starea de nesiguranță.

-Nu sunt prea multe de povestit, pentru că nu îmi aduc aminte multe lucruri. Știu însă că de fiecare dată când nu voiam să cooperez cu ei, mă drogau. Iar după ce mă drogau…mă dezbrăcau și mă atingeau. Spun ultima parte aproape în șoaptă și îmi închid ochii vrând să scap de aceste amintiri.

-Îmi pare rău…Poți să îmi spui dacă ai fost ținută tot în acel loc sau te-au mutat?

-Nu m-au mutat.

-Și…trebuia să cooperezi pentru…?

La naiba…

-Ron…este protectiv cu mine, iar când a văzut că fostul meu iubit mă bruschează nu a stat deoparte. Spiritele sau încins și s-a sfârșit cu fostul meu iubit la spital. Se pare că tatăl lui nu a putut trece cu vederea și a angajat pe cineva să mă răpească și să îi facă lui treaba murdară.

-Cum îl cheamă pe fostul tău iubit?

-Josh. Josh Denver.

Polițista își ridică privirea din carnețelul ei în care nota ce îi povesteam eu și cred că este puțin…entuziasmată?

-Vrei să spui că tatăl fostului tău iubit a angajat pe cineva să…?

-Da.

-Russell Denver? Ești sigură.

-A stat chiar și de vorbă cu mine ca să îmi explice ce mi se va întâmpla. De ce?

-Îl urmăresc de multă vreme pe Denver ca să îl bag după gratii dar n-am avut un motiv solid, însă acum…Dră Clark, mă voi asigura că înfundă pușcăria.