Friendship or more...?

Capitolul 29

Amanda Pov.

Am ajuns acasă la Ron. În apartamentul lui. Ar fi ciudat să spun că de când suntem prieteni eu nu am fost niciodată aici? Pentru că așa este. E prima dată când calc pragul locuinței lui, și tocmai de aceea nu pot să nu analizez totul.

Livingul este de tip open space având legat de el zona de dining. Singurul lucru care îl desparte cât de cât de zona de dining este un perete de cărămidă, care mă duce cu gândul la ceva rustic. Totul este minimalist. Nu are mai mult decât este necesar. Bucătăria este și ea aranjată modern și mă văd plăcându-mi să gătesc aici.

De fapt, de-abia aștept să gătesc în bucătăria lui.

-Vei dormi în camera mea. Spune el atrăgându-mi atenția de la o vază care pare că este din antichitate.

-Și tu unde vei dormi?

Asta e aiurea…Trebuia să mă lase să merg acasă la mine. Dacă părinții mei aveau de discutat, eu nu îi deranjam. Oricum…sunt obosită.

-Eu voi dormi aici, pe fotoliu.

Primește din partea mea o privire menită să îl certe.

-În propriul tău apartament tu ești cel care doarme pe fotoliu? Nu sunt de acord.

Ron se uită la mine de parcă mi-a mai crescut un cap, iar eu îmi dau ochii peste cap.

-Dorm eu pe fotoliu. Îi explic eu lui pentru că se pare că nu înțelege.

-Nu se poate. Ai nevoie să te odihnești cum trebuie, deci ai nevoie de pat.

-Ron…În ultima săptămână am dormit doar Dumnezeu știe pe ce. Să dorm pe fotoliu este deja lux. Spun și mă arunc pe fotoliu.

El pare să fi amuțit pentru că nu spune nimic.

-Îmi pare rău. Spune el aproape șoptit, iar eu îmi mut privirea la el.

-Pentru?

-Din cauza mea tu ai fost…

-Hey. Am spus eu cumva că din cauza ta am avut de suferit? Nu am spus asta. Încetează să iei toată vina pe umerii tăi. Am suferit din cauza unor oameni fără minte. Din cauza celor care cred că procedează corect răzbunându-se.

-Știu, dar…

-Acum, totul revenind la normal…Ai fost cam tăcut în mașină. Are legătură cu faptul că îmi ascunzi ceva?

Expresia de pe fața lui exprimă teroare, apoi nesiguranță. Oftează greu de parcă ar purta o povară pe umeri și în cele din urmă se așează lângă mine privind televizorul oprit.

Cred că face asta doar ca să nu mă privească.

-Când am fost la tatăl tău, am aflat motivul pentru care va părăsit pe tine și pe mama ta.

Acum sunt chiar curioasă. Niciodată nu am știut ce l-a făcut pe tata să rupă orice legătură cu noi.

Ron își mută imediat privirea spre mine, în sfârșit, și am impresia că vrea să se asigure dacă sunt în stare să accept adevărul. Îi fac semn să continue pentru că chiar sunt gata sa aflu ce a fost în mintea tatei.

-Tatăl tău a aflat că nu este el tatăl tău biologic.

Ron face pauză după ce mi-a aruncat bomba și îi sunt recunoscătoare că mă lasă să diger informația.

-De unde știe că nu este tatăl meu biologic? Întreb eu după câteva minute de tăcere.

-A făcut un test de paternitate pentru că avea dubii din moment ce nu semeni deloc cu el. Așa a aflat adevărul.

-Dar mama? Ea ce a spus despre asta?

-Gabriella a fost nevoită să îi spună lui Tyson adevărul din moment ce a fost prinsă cu minciuna.

-Și care e adevărul?

-Mama ta la înșelat pe tatăl tău.

Inima mea o ia la galop și simt cum tot sângele mi se scurge din corp. Cum a putut ca mama mea să facă una ca asta? Cum a putut ca în tot acest timp, ea să nu îmi spună nimic? Asta a vrut să se întâmple? Să se despartă de tata ca ea să călătorească cu alți bărbați?

Doamne…În tot acest timp am crezut că tata este personajul negativ, când de fapt…

-Și cine e tatăl meu biologic?

La întrebarea asta el pare să fi amuțit și să refuze să îmi mai spună și alte lucruri.

Pe bune?! Acum ai amuțit?

-Nu știu. Doar mama ta îți va putea spune asta.

Atunci…cred că e timpul ca mama să dea explicații.

-Nu acum. Spune Ron parcă citindu-mi gândurile, iar eu mă încrunt. Lasă-ți părinții să își rezolve problemele. Poți vorbi cu ea altădată.

Prea bine atunci…

-Mă duc să dorm puțin. Îi soun lui Ron și mă ridic de pe fotoliu.

-Parcă spuneai că dormi pe fotoliu…Spune el în glumă și primește din partea mea un pumn în umăr.

El îmi ia pumnul și îl duce la buzele lui, sărutându-l, apoi se ridică și el de pe fotoliu dar fără a-mi da drumul la mână.

-Mă bucur că ești aici. Cu mine.

Nu știu de ce, dar acea simplă frază mi-a făcut ca stomacul să mi se strângă ghem, într-un mod plăcut.

Mă ridic pe vârfuri și îi dau un sărut pe obraz, apoi merg în camera lui. Zâmbesc neștiind motivul, dar mă simt foarte bine.

Mă întind în pat și gem atunci când toți mușchii din corpul meu se relaxează. Somnul își face cunoscută prezența și adorm mai repede decât de obicei.

Întuneric. Sunt din nou în acea încăpere oribilă. Simt niște mâini care mă ating pe tot corpul și încerc să scap. Lovesc cu picioarele fără o țintă anume. Aș vrea să țip însă glasul meu se pare că a dispărut.

Oh Iisuse…Te rog. Nu vreau să fiu atinsă de nemernicii ăștia.

Mă trezesc parcă lipsită de oxigen și lacrimile îmi curg șiroaie pe obraji. Abia acum îl văd pe Ron pe marginea patului cu o privire sălbatică. Sar la pieptul lui și el mă îmbrățișează strâns oftând.

-Ce s-a întâmplat? Întreb eu neștiind de ce este în cameră.

-Ai țipat în somn…Spune el și mă retrag din îmbrățișare.

-Îmi pare rău…

-Amanda…Ei…Ei te-au atins? Mă întreabă el și parcă îi este scârbă să pună această întrebare.

N-am vrut ca el să afle asta. Nu am vrut pentru că…este singura persoană din viața mea care nu mă judecă. Dar dacă îi răspund la această întrebare, iar el…își schimbă părerea despre mine?