Amanda Pov.
După ce Karla și Max au plecat, m-am apucat să curăț pu5in bucătăria după mine chiar dacă Ron a insistat ca totul este în regulă.
Cum aș putea să nu o curăț? Este o bucătărie de vis.
-Eu merg la atelierul auto. Tim mă va da dispărut dacă nu merg nici azi. Spune Ron după ce iese din dormitor îmbrăcat într-un tricou negru și niște blugi lejeri, și mirosind a săpun semn că și-a făcut duș.
Îmi place asta la el…Majoritatea bărbaților folosesc tot felul de parfumuri pentru a mirosi a proaspăt și doar reușesc să își mascheze mirosul pielii, însă Ron nu e așa. El folosește doar săpun și miroase incredibil.
La ce naiba mă tot gândesc?!
-Ok…Eu voi trece pe acasă să vorbesc cu părinții mei și pe urmă vin la tine.
Ron mă privește ciudat, cu o anume intensitate în privire, iar eu mă simt dintr-odată stânjenită.
-Prea bine…Uhm…Ai grijă de tine. Spune el și iese pe ușa de parcă ar fi lavă în loc de podea.
Îi chiar drăguț când se bâlbâie. De ce se bâlbâie? El niciodată nu a avut problema asta.
Fără să vreau, mă gândesc la momentul nostru de dimineață dinainte să ne întrerupă prietenii lui. Dacă nu eram întrerupți de bătăile din ușă, oare ne-am fi sărutat?
Gândul la buzele lui îmi face corpul să mi se încălzească și mă găsesc roșind.
Ce naiba ai, Amanda?
Îmi scutur capul alungând gândurile care m-au acaparat și merg în dormitorul lui pentru a mă pregăti de întâlnirea cu părinții mei.
După ce îmi fac un duș, ies din baie cu un prosop înfășurat pe lângă mine și caut prin dulapul lui Ron ceva cu care m-aș putea îmbrăca. Din moment ce nu am fost niciodată la el, nu am nicio haină, însă aș putea să îmbrac o cămașa de a lui și să fie în loc de rochiță.
Aleg o cămașă neagră, iar după ce o îmbrac, îmi pun la mijloc o curea. Totul este gata. Îmi trec peria prin păr de câteva ori, iar după ce iau cheile de la apartament și închid ușa după mine ies în stradă.
Prima dată mă gândesc că ar trebui să iau un taxi, dar apoi mă cutremur de frică amintindu-mi de ce s-a întâmplat ultima dată când am urcat în taxi.
Oh, Amanda…Fii puternică.
Trec câteva taxi-uri pe lângă mine dar nu îmi găsesc curajul să fac cu mâna la unul dintre ele.
Ei bine…Voi lua autobusul.
Trebuia să-mi dau seama că drumul până la cea mai apropiată stație de autobus va fi lung. Nu am făcut decât aproape jumătate de oră și chiar azi trebuia să fie cea mai caldă zi din an.
Cum m-am ales cu așa noroc?!
Urc în autobus imediat ce ușile acestuia se deschid și ma așez departe de toată lumea. Știu ca am devenit puțin paranoică dar e doar vina celor care m-au răpit.
Drumul până acasă mi se pare că durează o veșnicie pentru că nu sunt obișnuită cu mijlocul de transport în comun. De obicei, luam un taxi sau Ron se oferea să mă ducă cu mașina. Cred că până când voi reuși să redobândesc încrederea pe care o aveam înainte, voi folosi autobusul.
Mă cobor din autobus apoi o iau din nou la pas până acasă. Când îmi văd casa după câteva zeci de minute de mers pe jos, răsuflu ușurată, însă nu mai sunt fericită când îi aud pe părinții mei certându-se.
Trag aer în piept și intru în casă luându-i prin surprindere.
Cel puțin au încetat să se mai certe.
-Scumpo…
-Amanda…
Mă uit la părinții mei și nu știu pe care să îl ascult prima dată din moment ce amândoi au vorbit în același timp.
-Pot bea o cafea și pe urmă discutăm? Spun eu încercând să par deschisă la orice minciuni vor vrea să-mi toarne pe gât și de data asta.
Mama se duce în bucătărie și se întoarce cu trei căni de cafea, apoi ne așezăm fiecare pe câte un colțar.
-Cred ca ai o mulțime de întrebări pentru noi. Spune mama bând din cana ei de cafea.
-Cu siguranță am, dar mai întâi vreau să știu de ce nu ați venit să mă vizitați la spital. Sau măcar în ziua în care am fost externată.
-Am vrut să vin, dar tatăl tău și Ron…
-Termină cu teatrul ăsta, Gabriella. Crezi că Amanda este atât de proastă încât să nu își dea seama că o minți? Spune tata furios pe mama și eu beau o înghițitură de cafea.
Tata…s-a schimbat mult de când nu l-am văzut. Părul îi este grizonat și ridurile îi sunt mai pronunțate. Pe lângă asta, el a devenit mai vocal. Nu l-am auzit niciodată pe tata ridicând vocea la mama.
Până acum.
Pentru toate există un început.
-Ai vorbit cu Ron? Mă întreabă tata și aproape mă înec cu propriul aer.
A trecut mult timp de când el nu a mai vorbit cu mine.
-Da, am vorbit. Îi răspund imediat.
La cum îl cunosc pe tata s-ar putea enerva doar pentru simplu fapt că îmi ia mult să răspund la întrebări.
-Atunci știi motivul pentru care v-am părăsit pe amândouă.
Aprob din cap simplu neștiind unde vrea să ajungă cu asta.
-Înțelegi motivul? Continuă el și eu mă încrunt.
Ce vrea de la mine? Să îi spun că îl iert pentru că m-a abandonat? Să fiu de acord cu faptul că el a dispărut din viața mea? Nu pot face asta. Eu n-am fost de vină pentru faptele mamei mele. Nu trebuia să fiu pedepsită odată cu ea.
-Încerc să îl înțeleg, dar nu sunt de acord cu modul în care ai procedat. Spun eu lăsând cana de cafea pe măsuța din fața noastră. Nu trebuia să fi atât de crud cu mine.
-Îmi pare rău, Amanda, dar în momentul acela așa mi s-a părut corect să acționez. Am așteptat să mă contactezi, dar n-ai făcut-o niciodată. Prietenul tău mi-a spus că habar nu ai despre toată povestea.
Încerc să îmi alung lacrimile care amenință să iasă și oftez.
-Iar acum ce? Întreb eu neștiind de ce mama este dintr-odată atât de tăcută.
-Mai sunt multe alte lucruri pe care tu nu le știi.
CITEȘTI
Friendship or more...?
Romance-Tu ești curioasă să afli ce ți-aș face dacă tu ai fi a mea? Spune Ron mângâindu-mi tandru fața. Nu știu dacă este corect să simt ceva atât de intens față de el. El este cel mai bun prieten al meu. Noi eram ca frații...Dar ceva s-a schimbat pe parc...
