Friendship or more...?

Capitolul 24

Ron Pov.

Planul lui Tyson nu e rău deloc. Adică, tot ce vom face va fi să îi refacem pașii Amandei încă de când a părăsit plaja și s-a întors acasă.

Minunat…De unde știm că s-a întors acasă măcar? Sper să nu vânăm fantome și totul să fie o pierdere colosală de timp. Am nevoie de Amanda. Am nevoie ca ea să fie bine.

Ca să îi putem reface pașii, trebuie să mergem la ea acasă.

Din ce am înțeles, Tyson și Gabriella sunt la cuțite. Sper să îngroape securea războiului, măcar până când o găsim pe Amanda. După aia…este treaba lor ce vor face.

Drumul înapoi spre Miami este mai scurt, datorită lui Tyson, pentru că ne-am întors cu avionul lui particular.

-O vom găsi, Ron. Nu îți face griji. Spune Tyson văzând că sunt îngândurat.

Gândul îmi fuge din nou la bărbatul cu care am vorbit la telefon. După cum părea, el este foarte axat pe a mă face să sufăr. Nu știu ce îi face Amandei, dar sigur nu bea ceai cu ea.

-Nu avem de unde știi cum o vom găsi pe Amanda. Spun eu, privindu-l fix.

-M-ai convins să vin cu tine să te ajut să o cauți. Nu îți pierde speranța acum.

Îmi trec mâinile prin păr încercând să mă calmez, apoi mă așez pe scaun când suntem anunțați că vom ateriza.

O voi găsi pe Amanda cu ajutorul lui Tyson și promit să nu îi mai dau drumul niciodată. Chiar dacă asta implică faptul că voi fi foarte protectiv cu ea. Trebuia să fac asta de la început, însă teama că va fugi de mine dacă află că sunt îndrăgostit de ea m-a făcut să dau înapoi de prea multe ori.

Coborâm din avion și merg să îmi iau mașina-care am adus-o tot cu avionul- în timp ce Tyson își verifică telefonul.

-Haide să mergem. Spun eu din mașină, iar Tyson se apropie de mine.

Drumul până acasă la Amanda este cufundat în tăcere. Tyson lucrează la ceva pe laptop, iar eu…Am ajuns să mă rog la tot felul de divinități pentru Amanda.

Tyson are dreptate. Trebuie să continui să sper că Amanda este bine și că o voi găsi repede.

Au trecut două zile de când Amanda este dispărută și dacă mă gândesc la cât de hotărât a sunat bărbatul acela la telefon, nu cred că Amanda este într-o stare foarte bună.

Îmi pierd mințile deja…

Totul o să fie bine, Ron. Din moment ce nu am fost înștiințat despre starea Amandei, trebuie să consider că este bine.

Coborâm amândoi din mașină atunci când ajungem acasă la Amanda și bat la ușă.

În mod normal, aș intra pur și simplu pentru că am cheie de la ușă, însă având în vedere că Gabriella este înăuntru, mi se pare corect să bat la ușă.

După câteva clipe, ușa se deschide și Gabriella, îmbrăcată într-o rochie largă de vară, mă privește pe mine prima dată apoi pe Tyson.

Nu zice nimic câteva secunde, lăsând privirea să se plimbe de la mine la Tyson parcă nevenindu-i să creadă că el este aici.

-Ce faceți voi doi împreună? De fapt, ce caută el aici? Mă întreabă Gabriella cu mâinile în șold.

-Avem nevoie de ajutorul lui pentru a o găsi cât mai repede pe Amanda. Îi răspund, iar Gabriella se retrage din ușă invitându-ne înăuntru.

-Grozav…Acum îi pasă de Amanda? Mă întreabă din nou Gabriella, după ce incuie ușa după noi.

-Nu îți face griji. Nu voi sta mai mult decât este necesar. Spune Tyson așezându-se pe fotoliul din living și începând să lucreze pe laptop.

Totuși…Ce tot notează?

-Bineînțeles că nu vei sta prea mult aici. Niciodată nu ți-a plăcut să stai cu noi, oricum. De fapt, știi ce? Aș zice că poți să lucrezi și de afară. Nu e nevoie să stai în casă, nu? Spune Gabriella plină de sarcasm, iar eu oftez.

Nu îmi vine să cred că au puterea să se certe în momente de astea.

-Atenție, Gabriella…Eu mi-aș ține gura în momentul ăsta. 

Tyson tot ce face este să pună paie pe foc, pentru că imediat ce a atenționat-o pe Gabriella, aceasta se crizează.

-Și dacă nu îmi țin gura ce se va întâmpla? Hm?

Nu știu ce se întâmplă în continuare, și de la ce au ajuns să se certe, însă tot ce aud sunt doar niște strigăte una peste alta, și simt cum nu mai pot suporta deloc ceea ce se întâmplă.

Să-și rezolve problemele când Amanda nu este răpită.

-Liniște! Pentru numele Domnului, doar nu sunteți la grădiniță. Amanda are nevoie de noi. Țip eu la amândoi și pentru o clipă am impresia că au surzit.

-Ne pare rău, Ron. Cu ce pot ajuta? Spune Gabriella și mulțumesc Cerurilor că s-a calmat.

-Nu știu dacă Amanda a venit acasă de la plajă. Spun eu și Gabriella merge în dormitorul ei, apoi se întoarce după câteva secunde cu telefonul Amandei în mână.

-Se pare că s-a întors acasă. I-am găsit și salopeta plină de nisip în coșul de rufe. Ultima persoană pe care a apelat-o ești tu. Spune Gabriella și vinovăția își face prezența în sufletul meu.

În acea seară am avut telefonul descărcat și beam cu Max. Dacă aș fi avut telefonul încărcat, aș fi putut să îi răspund Amandei și nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Ar fi fost cu mine, și ar fi fost bine.

Deci…a venit acasă. Și-a făcut un duș. Probabil a mâncat. Dar ce a făcut-o să iasă afară din casă?

Înțeleg că m-a sunat pe mine și i-a intrat direct căsuța vocală, dar…Nu înțeleg de ce nu a rămas acasă? Unde a vrut să plece?

Telefonul meu bipăie semn că am primit un mesaj și scot telefonul din buzunar. Văd din nou acel numar necunoscut și deschid mesajul imediat. Ceea ce văd, îmi face stomacul să mi se strângă și vreau să vomit. O poză. O poză cu Amanda, adormită și pe jumătate dezbrăcată. Nu am văzut-o niciodată dezbrăcată complet, ci doar în costum de baie, însă pot să jur că nu a fost atât de slabă niciodată.

Dumnezeule…Când îl prind pe nemernicul care a pus-o pe Amanda să treacă prin astfel de umiliri, îl sugrum cu mâinile goale.