Friendship or more...?

Capitolul 17

Amanda Pov.

Ajung să trăiesc sentimente contradictorii de fiecare dată când sunt în preajma lui Ron. Dimineață, când am fost cu el în subsol abia puteam respira.

Am fost nevoită să caut un motiv să nu mai fiu prin preajma lui până îmi dau seama ce e cu mine. Încă de la primul sărut cu el, simt tot felul de lucruri. Frica de al pierde a devenit mai mare. Și până acum mi-a fost frică să îl pierd, dar cumva știam că e din cauza grijii pe care i-o port. Dar acum…parcă e ceva mai mult. E ceva ce nu se leagă cu ceea ce știu că simt pentru el.

Pe lângă asta, am mai observat niște schimbări și în comportamentul lui Ron în ceea ce mă privește pe mine. Parcă este mult mai sensibil cu mine, și parcă își găsește un motiv pentru orice ca să mă atingă. Ba mă sărută pe frunte, ba îmi mângâie fața…Nu sunt străină în ceea ce privește atingerile lui, însă în ultima vreme sunt mult mai dese decât în trecut.

Sau poate doar mintea mea îmi joacă feste și de fapt nu s-a schimbat nimic în dinamica relației noastră de prietenie.

-Amanda? Aud o voce necunoscută și mă întorc pentru a vedea cine mă strigă. Nu-mi vine să cred. Chiar tu ești.

Tipul, care pare cam de aceeași vârstă cu mine, mă îmbrătișează și eu nu știu cum să reacționez.

-Uhm…Bună. Scuză-mă, dar…Te cunosc cumva? Întreb eu nesigură.

Poate mă confundă cu o altă Amanda…

Nu cred că eu am cunoscut vreodată un tip atât de…atrăgător. Și înalt.

Cred că îmi voi rupe gâtul dacă continui să mă uit la el.

-Glumești, nu? Sunt Roger. Colegul tău de bancă din liceu, de la ora de chimie.

Maxilarul meu cred că atinge nisipul de pe plajă, atât de tare am gura căscată.

Bineînțeles că îl cunosc…În liceu, eram topită după el. Și ăsta este unicul secret pe care îl am față de Ron.

-Wow…Spun eu fără jenă. Adică, te-ai schimbat mult. Foarte mult. Mereu ai fost atât de înalt? Întreb eu și amândoi începem să râdem.

-Nu sunt atât de înalt. Ești tu prea micuță. Spune el și eu mă prefac rănită, ducându-mi palma în dreptul inimii. Lăsând glumele la o parte, tu nu te-ai schimbat deloc.

-Spre deosebire de tine…

-Ce faci?

-Am ieșit pe plajă cu un prieten. A plecat să cumpere câte o înghețată, apoi probabil ne vom plimba. Răspund eu repede, uitându-mă după Ron.

A plecat în Antarctica după înghețată? Unde e?

-Super…Mi-a părut bine să te văd. Cine știe?! Poate ne mai întâlnim. Spune el făcându-mi cu ochiul, iar eu doar aprob din cap făcându-i cu mâna în timp ce el se depărtează de mine.

Incredibil cât de mult se pot schimba unii oameni…Eu nu m-am schimbat deloc din liceu și nu știu dacă e de bine sau e de rău, dar am acceptat faptul că nu pe toți i-a binecuvântat Mama Natură cu frumusețe.

Dar totuși…Roger a fost atrăgător în liceu, dar acum este…cireașa de pe tort.

-Cine era tipul acela? Îl aud pe Ron în spatele meu și tresar puțin fiind luată prin surprindere.

De când a devenit el atât de silențios?

-Un fost coleg de liceu. Îi răspund și iau înghețata din mâna lui. Slavă Cerului că ai ajuns cu înghețata. Credeam că te-ai pierdut pe undeva.

-Ce voia? Fostul tău coleg.

-Nimic. M-a văzut și a vrut să mă salute. Nu l-am recunoscut. S-a schimbat mult din liceu.

-Aham…Cum anume s-a schimbat?

Ce sunt toate întrebările astea?

-Ce e asta?

-Ce anume?

-Ceea ce facem noi acum. Spun arătând cu degetul între noi.

-Discutăm.

-Ba nu. E interogatoriu. Spun și o iau la pas pe plajă bucurându-mă de briza plăcută a mării.

-Eram doar curios. De unde să știu că nu e vreun idiot care se ia de tine?!

Înțeleg ideea, dar am senzația că vrea să mă controleze. Nu cred că mi-ar plăcea să fiu controlată.

-Hey, unde fugi? Mă întreabă el prinzându-mă de braț, oprindu-mă din a mai face orice altceva.

Acum chiar cred că este ceva la mijloc. Sunt sigură că Ron ascunde ceva de mine și cred că are legătură cu mine.

-Ron, ce se întâmplă cu tine? Îl întreb sincer îngrijorată pentru el.

Acesta dă înapoi și îmi eliberewză brațul băgându-și mâinile în buzunarele pantalonilor scurți pe care îi poartă.

-La ce te referi?

-Te comporți de parcă ți-ar fi teamă de ceva și nu vrei să vorbești cu mine.

Ron mă privește lung câteva clipe și mai am puțin și cred că a intrat în transă, dar apoi când înjură aproape șoptit, aștept răbdătoare să aud răspunsul lui.

-Sunt îndrăgostit de tine, femeie, de atâta timp, iar tu nu îți dai seama. Izbucnește el către mine surprinzându-mă, iar eu scap înghețata din mână.

-Poftim…?

-Normal că îmi e teamă. Îmi e teamă că te voi pierde. Îmi e teamă că va apărea cineva în viața ta și mă vei părăsi. Îmi e teamă că tu nu simți la fel pentru mine.

-Ron…

-Vezi tu, Amanda…Îmi este teamă de o groază de lucruri, dar toate te au pe tine ca numitor comun.

-Ron, asta e…E atât de greșit.

-Ce e greșit? De ce trebuie să fie greșit?

-Pentru că mereu mi-ai spus că pentru tine sunt ca o soră mai mică. Teoretic, e ca și cum ți-ar plăcea de sora ta. E greșit.

-Amanda.

-Nu. Nu vreau să mai aud nimic. Spun repede, apoi mă depărtez de el.

-Unde te duci?

-Vreau să fiu o vreme singură. Îi răspund eu peste umăr punând tot mai multă distanță între noi.

Cuvintele lui îmi răsună în minte și încerc să le înțeleg. La naiba, încerc până și să îmi dau seama când a început să simtă toate astea pentru mine.

Ron este o persoană foarte rară pe acest pământ. Este cineva pe care oricine și l-ar dori ca prieten, dar…Dar în acest moment mă simt foarte înșelată.

Ceea ce simte el pentru mine este aproximativ ceea ce am început să simt eu pentru el de câteva zile, dar…

Oh Doamne…Sunt îndrăgostită de Ron și nu mi-am dat seama până acum.

-Hey! Amanda! Aud o voce și îmi întorc capul văzându-l pe Roger făcându-mi cu mâna.

Ce naiba?

Îi fac cu mine și eu și îl văd alergând către mine.

-Jucăm beach volley și mai avem nevoie de o persoană. Te bagi?

Ei bine…Nu am nimic de pierdut.