Friendship or more...?

Capitolul 37

Amanda Pov.

-Ghost…

Atât este tot ce reușesc să articulez înainte ca frica să îmi cuprindă oasele. Cum a aflat unde locuiesc acum? Ce vrea de la mine?

-Foarte bine…Deci îți amintești cine sunt. Asta mă scutește de alte introduceri banale.

Strâng marginea ușii înfingându-mi unghiile în suprafața tare. De ce este atât de detașat?

Spune ceva, Amanda, sau trântește-i ușa în față. Fă ceva, doar nu sta ca o stană de piatră în fața celui care te-a chinuit o săptămână.

Creierul meu încearcă să mă facă să mă mișc, însă frica s-a instalat atât de adânc în mine de zici că e la ea acasă.

-Ce…Ce cauți aici?

Reușesc să articulez cu greu cuvintele și ni-e ciudă că nu sunt mai curajoasă.

-Vrei să vorbim în ușă?

Nu-mi vine să cred ceea ce întreabă. Doar nu se așteaptă să îl invit înăuntru și să-l servesc cu cafea după câte mi-a făcut, nu? Îmi adun ultimul sâmbure de curaj din mine și arunc o privire asupra lui mai minuțioasă. Poartă un hanorac negru cu gluga trasă pe cap. O pereche de blugi spălăciți și o pereche de ghete vechi.

Ar trebui să suni la poliție. Mă atenționează conștiința mea dar refuz să o ascult. Până aș ajunge eu la telefon, el mi-ar putea lua capul.

-Nu te invit înăuntru. Spun eu având de data asta puțin curaj.

El privește lung pe hol de parcă fiindu-i teamă că diavolul va apărea în orice moment și îl va lua, și frica își face din nou simțită prezența.

Dacă el mai este cu cineva și doar așteaptă ca eu să fac un pas greșit ca să mă înhațe?

-Amanda, noi doi suntem…

-Frați? Știu. Dar asta nu înseamnă că tot ce mi-ai făcut se șterge și că voi avea brusc încredere în tine.

Se aud voci pe hol, iar el mă împinge înăuntru intrând și el în apartament și închide ușa după el.

-Ce crezi că…Încep eu să spun, dar palma lui îmi acoperă gura și simt că nu mai am aer să respir.

O lacrimă îmi cade pe obraz și se pierde sub palma lui. Privirea lui rece este înghețată în ochii mei și decid să fiu inteligentă și să nu mă mișc. Habar n-am ce îi trece prin cap.

Vocile care se auzeau pe hol, acum nu se mai aud și el își retrage palma de pe gura mea, încet. Trag câteva guri sănătoase de aer țintuită în același loc în timp ce el se dă în spate distanțându-se de mine.

De ce se poartă atât de ciudat? De ce nu fac eu nimic? Idioțenia este trăsătură de familie în familia noastră?

-Ce naiba?! Spun eu în cele din urmă strângând mai bine halatul pe mine.

-Nu știam unde să mă duc. M-am gândit că aici ar fi ultimul loc în care ei ar căuta. Spune el privind pe geamul din bucătărie undeva afară.

-Ei? Care “ei”?

-Oamenii lui Denver.

Ce?

Încui teama într-un sertar ascuns în creierul meu și merg să văd la ce se uită el pe geam, dar mă trage din geam cu o smucitură de parcă oricine ar fi acolo mi-ar da foc.

-Tu chiar vrei să te cred că oamenii tatălui tău te urmăresc? Cât de idioată mă crezi? Ce fel de joc e ăsta?

Wow…Am spus atâtea cuvinte fără să mă pierd cu firea? Încep să mă simt mândră de mine.

-Canalia aceea de om nu este tatăl meu. Spune el răstit, iar eu tresar.

-Dar pe tine te-a angajat să te ocupi de mine. Cu toate că nu înțeleg partea cu “angajatul” din moment ce ești fiul lui.

-Nu știi ce înseamnă să te crească el.

Văd un licăr ciudat în ochii lui. Să fie ură pentru tatăl lui? În orice caz, nu îmi stârnește milă deloc. Nu sunt chiar atât de credulă.

-Poate că nu știu ce înseamnă să fi crescut de el, dar nu îmi pasă. Unele lucruri pe care accepți să le faci țin de valorile normale ale omului.

Își dă gluga de pe cap, nervos, și eu mă regândesc la ideea de a fugi după telefon și să sun la poliție.

-Îți voi spune totul. Cu lux de amănunte, dacă vrei, dar acum am nevoie de ajutorul tău. Spune el cu maxilarul încleștat.

Wow…Idioțenia chiar e trasătură de familie.

Un râs sănătos îmi scapă printre buze încât aproape îmi dau lacrimile și îl văd pe Ghost încruntându-se.

-Dumnezeule…Eu ar trebui să fiu ultima persoană de la care să ceri ajutor luând în considerare cum te-ai comportat cu mine. Spun eu redevenind serioasă.

-Crede-mă, surioară. Ești ultima persoană de la care cer ajutor. Nu mai este nimeni altcineva care să mă ajute.

Mă întreb de ce…

Conversația asta este ridicolă. Toată…treaba asta este ridicolă. Mă pregăteam să îmi fac o baie și să mă pregătesc pentru a ieși cu Ron la întâlnire. Nicidecum nu m-am gândit că voi sta în living, în halat de baie, vorbind cu fratele meu, de care știu doar de câteva ore.

Îmi arunc privirea la ceas și văd că este deja șapte seara. La opt trebuie să ies cu Ron, iar eu nici n-am început să mă aranjez. Ca să scap mai repede de toată prostia asta, decid să îi dau o șansă lui Ghost și să aflu cu ce îl pot ajuta. Asta nu înseamnă că l-am iertat. Cu prima ocazie pe care o am îl denunț la poliție.

-Ce vrei de la mine? Întreb eu punându-mi mâinile în sân.

-Îți propun să facem un târg.

Am mai spus că toată treaba asta este ridicolă? Uite dovada.

-Ce ai putea avea tu și eu să am mare nevoie de acel lucru?

Buzele lui se curbează într-un zâmbet diavolesc parcă spunându-mi că el a câștigat și fiori reci îmi cuprind șira spinării.

-Nu mă refer la un lucru, surioară. Mă refer la o persoană.

Hmmm?

-Pot să ți-l ofer pe Denver pe tavă. Știu că poliția îl urmărește de ceva timp. Cu ceea ce știu despre el, te asigur că nu mai părăsește închisoarea câte zile va mai avea.

-Ok…Și eu ce trebuie să fac?

-Trebuie să mi-l oferi pe Stallion. Am nevoie de el.

La naiba…Nu pot face asta.