🎶 Fanul Meu 🎶

🎶81🎶

— Ai ceva să-mi spui? îl întrebă Taehyung cu voce blândă, privindu-l direct. Deși știa că Jungkook trecea printr-o furtună interioară, era calm și răbdător, pregătit să asculte tot ce avea de spus.

— Eu… nu… adică, da… Se bâlbâi Jungkook, lucru total neobișnuit pentru el. Încărcătura emoțională îi bloca cuvintele, iar pentru prima dată se simțea vulnerabil în fața cuiva.

— E în regulă, ia-ți timpul necesar, îl încurajă Taehyung cu un zâmbet liniștitor, așezându-se mai comod în fotoliu, păstrând o postură relaxată.

Jungkook își plecă privirea, strângându-și mâinile tremurânde.

— Îmi pare rău, începu el încet, vocea tremurându-i sub povara cuvintelor. Ce s-a întâmplat… regret mai mult decât pot spune. Îmi dau seama cât de mult te-am rănit, iar vina e toată a mea. Din cauza temperamentului meu prostesc… comportamentul meu dezastruos… am ajuns să fac ceva de neconceput. Tu… tu n-ai avut nicio vină.

Se opri brusc, iar lacrimile îi năvăliră pe obraji. Greșelile din trecut, vorbele dure și faptele de neiertat îl urmăreau, apăsându-i sufletul. Totul era prea mult, iar Jungkook nu mai putea să-și ascundă durerea sub masca lui de siguranță.

Taehyung îl privi atent, încercând să-și păstreze calmul. În inima lui simțea compasiune, dar și o urmă de scepticism. Nu putea să nu se întrebe dacă această mărturisire era autentică sau doar un alt act dintr-un teatru ieftin. Deși lacrimile păreau sincere, rana din sufletul lui îl făcea să fie precaut.

— Jungkook, dacă simți că nu poți continua, e în regulă, îi spuse el cu voce caldă. Sunt aici să te ascult, dar nu vreau să te forțez.

Privirea lui rămase blândă, dar fermă. În ciuda îndoielilor, Taehyung voia să creadă că această explozie de emoții era reală. Însă, pentru a nu se lăsa păcălit, își ascundea propria suferință în spatele unei calm blând și protector. Știa că, dacă era doar o piesă de teatru, o va descoperi la momentul potrivit. Dar până atunci, alesese să fie acolo, să asculte și să ofere o fărâmă de sprijin celui care părea atât de pierdut.