În mantia sa groasă, fără cusături,
Întunericul cade peste-ntinse păduri.
E liniștea surdă ce-ncearcă să spună
O poveste uitată sub raze de lună.
Nu-i doar absență, ci spațiu ce cheamă,
Un tainic altar unde sufletul se-ndeamnă.
Sub pătura neagră ce totul înghite,
Gânduri se-adună, nespuse, infinite.
E frica ce-ncearcă să prindă contur,
E umbra ce umblă prin vise de aur.
Dar și adăpostul când lumea te doare,
Un refugiu adânc, o chemare-n uitare.
În întuneric, lumina se-nvață,
Cum steaua străpunge o mare de ceață.
Doar în abisuri, din beznă târzie,
Speranța răsare ca o poezie.
Și poate că-i rece, un haos tăcut,
Dar tot ce-i ascuns naște sensuri de lut.
În întuneric, tăcerea vorbește,
Un cântec de umbre ce-n noi se-odihnește.
