Se zbate în mine un strigăt tăcut,
O durere adâncă, de neînțeles mut.
Fiecare clipă îmi pare un țepuș,
O agonie grea ce mă strânge-ntr-un duș.
E focul ce arde, dar nu se vede,
Un pustiu lăuntric ce nu se pierde.
O luptă tăcută, o mare de spini,
Unde sufletul meu se destramă în plânși.
Fiecare respirație pare mai grea,
Agonia mă trage într-o prăpastie, ca o stea.
Și totuși, în mijlocul acestei răni,
Rămân viu, chinuit de străini.
Nu-i salvare, nu-i scăpare-n zare,
Doar un strigăt mut și o mare de floare.
Agonia mă frânge, dar nu mă las,
Rădăcinile îmi cresc și din strigăt mă pas.
Căci, chiar și în chinul cel mai tăcut,
Se naște o putere dintr-un suflet bătut.
Aș vrea să mă pierd, dar mă regăsesc,
În agonie, în viață, mă întorc și mă găsesc.
