Pădurea șoptește în șoapte adânci,
Cântecul ei vechi, pe care îl simți,
Printre ramuri și frunze, un freamăt de dor,
Un glas tăcut, ce răsună în zbor.
Se-aud voci în vânt, ca niște ecouri,
Un cor de misterioase fiare și fluturi,
Și fiecare pas, în murmurul blând,
Se pierde în ritmuri de timp, adânc și înțelept.
Cântecul pădurii e mai mult decât sunet,
E dorul pământului, un țesut tăcut,
E în vântul ce bate printre crengile străvechi,
În rădăcinile ce adânc în pământ se înfig.
Și noaptea, când luna își lasă lumina,
Pădurea cântă, cu voce de cinste divină.
Un cântec de iubire, un imn fără sfârșit,
Un dans al naturii, un legământ neîmpărțit.
Și chiar dacă nu-l auzim cu urechea,
Cântecul pădurii este viața ce-n noi crește,
Un dor de natură, de rădăcini adânci,
De răcoare și liniște, de înțelepciune, de munți.
