Regrete tăcute, ca frunza căzând,
Se-aștern peste suflet ca umbre pe rând.
Sunt clipele duse, ce n-au mai fost spuse,
Ecouri ce dor, amintiri nepătuse.
Un pas nefăcut, un cuvânt nerostit,
O ușă închisă când totul s-a sfârșit.
Regretele sapă prin inimi străine,
Ca râul ce macină stânca-n suspine.
Dar ce folos, când trecutul e scrum?
Nu-l poți rescrie, nici duce pe-un drum.
Doar dorul rămâne, un cântec amar,
O flacără stinsă pe-un vechi altar.
Și totuși, regretele, grele cum sunt,
Sunt lecții tăcute ce cresc pe pământ.
Căci doar cine plânge și pierde-n tăcere,
Poate-nvăța ce-nseamnă putere.
Așez, deci, regretele sub cerul senin,
Le fac o fântână în sufletul plin.
Din ele răsare, ca zorii din noapte,
Speranța c-odată vor fi doar deșarte.
