Apusul coboară cu pași de dor,
Un cer de foc ce arde-ntr-un zbor,
Iar soarele se stinge, încet, ca o rană,
Lăsând în urmă o umbră de tăcere, o pană.
E durerea apusului, grea și adâncă,
Un suspin al zilei ce noaptea înfrânge,
Se stinge în culori, în roșu și aur,
Și lasă în urmă un gol, un viitor ce nu poate.
Fiecare rază ce dispare în zare
Este o speranță ce moare-ntr-o mare
De umbre și vise ce nu vor mai fi,
O fărâmă de timp ce se pierde în mii.
Apusul nu plânge, dar inima mea simte,
Cum fiecare clipă se scurge, se frânge,
Iar noaptea, ce vine cu umbre grele,
Își poartă durerea pe aripi de stele.
Dar poate că, într-o zi, într-un apus mai blând,
Durerea va fi doar un zâmbet profund,
Căci fiecare apus ascunde-n adânc
O speranță nouă, o zi ce renaște, un cânt.
