Ochii singurătății sunt adânci și tăcuți,
Un abis de gânduri, pierdute, tăioase,
Căutând o privire, o mână, un zâmbet,
Dar tot ce găsesc sunt umbre lăsate de vânt.
În ochii lor se reflectă un cer fără stele,
Un pământ ce nu-i al lor, doar un vis ce se frânge,
Sunt lacrimi nevăzute, dar adânci ca un râu,
Căci singurătatea le țese o poveste de foc și de fum.
Nu sunt goi, dar sunt plini de absență,
Privind lumea, dar fără să o poată atinge,
Iar în fiecare clipă, un dor înflorește,
Căutându-se pe sine în gânduri ce nu se opresc.
Ochii singurătății nu cer, doar așteaptă,
O rază, o vorbă, o fărâmă de lume,
Dar ei știu că răspunsul nu vine, niciodată,
Căci singurătatea e casa în care se simt acasă.
Și, totuși, în acești ochi se naște o taină,
Un curaj de a rămâne, de a-și purta suferința,
Căci în singurătate, în frică, în dor,
Se găsește o libertate mai mare decât orice dor.
