În taina adâncă a timpului stins,
Suferința domnește, un foc necuprins.
E-o rană ce arde, mereu reînnoită,
Un ecou al durerii, o povară ispită.
Tăcerea o-nsoțește ca un veșnic tovarăș,
Un umblet de umbre, un dans funerar.
Nu-i scăpare în zori, nici în noapte alin,
Suferința se țese în fiecare suspin.
Dar oare ce-nseamnă să fii prins așa?
Să porți veșnicia pe umerii tăi, grea?
E doar chinul ce macină, surd și pustiu,
Sau o cale spre adevăr, spre un sens târziu?
Căci suferința nu-i doar un blestem,
E focul ce-nvață ce-nseamnă să gemi,
Dar și să renaști, să găsești în ruine,
Puterea de-a merge spre lumi mai senine.
