Suflete pierdute pe drumuri uitate,
Rătăcesc prin tăceri, prin umbre frânte,
Cu ochii stinși, fără zori sau chemare,
În lumea din afară nu mai au nicio stare.
Căutându-și un sens în pustiu și în vânt,
Se pierd în goana lor, fără un cuvânt.
E o tăcere grea ce le-mbrățișează pieptul,
Un dor neîmplinit ce nu găsește dreptul.
Nu mai știu unde-i acasă, nici ce-i iubirea,
Doar ecoul unui vis ce zace-n ruina,
Un pas spre uitare, un altul spre cer,
Suflete pierdute, în chinul lor fier.
Se-nalță ca fumul în marea de noapte,
Să rătăcească-n tăcere, să strige din fapte.
Și poate, într-o clipă, când nu mai e nimic,
Vor găsi un colț unde lumea e mică.
Dar până atunci, în întunericul vast,
Sufletele pierdute rămân în contrast,
Căutându-se mereu, fără să se atingă,
Fără să știe că lumina nu-i stingea.
