În vastul pustiu, unde vântul șoptește,
Un rai nevăzut, tăcut se trezește.
Nu-s flori sau izvoare, nici cântece line,
Doar liniștea pură ce curge-n suspine.
E cerul prea larg, fără margini sau nor,
O catedrală a tăcerii ce n-are decor.
Nisipul, altarul, iar vântul – cântare,
Raiul pustietății e-n fiecare.
Aici nu există dorințe prea mari,
Doar timpul ce-nchide rănile-n zari.
Fără zgomot sau glasuri ce mint,
Doar ecoul unui suflet ce simte și simt.
În deșertul acesta, gol și curat,
Găsești ce-ai pierdut și tot ce-ai visat.
Raiul pustietății nu-i loc de păcate,
E tărâmul unde umbrele-s uitate.
Aici e un adevăr, pe care-l știm toți:
Doar în pustiu se întâlnesc doi sorți.
Și-n golul acesta, fără îndoială,
Raiul se află – ascuns, dar reală.
