Într-un colț de tăcere, pierdut între stele,
Există un spațiu fără doruri, fără rele.
Un loc fără nume, fără chip sau căi,
Un univers ce nu-i al tău, nici al altcuiva.
E vast și pustiu, dar nu plin de amar,
Doar un abis liniștit, fără hotar.
Nu-i cerul albastru, nici noapte profundă,
E totul și nimic, o taină rotundă.
Acolo se pierd visele uitate,
Fragmente de suflet și clipe furate.
Un loc unde timpul își doarme menirea,
Și nimeni nu știe ce-i lipsa, ce-i firea.
Universul nimănui e al gândurilor grele,
E casa tăcută a umbrelor mele.
Dar, totodată, e locul de pace,
Unde tot ce doare dispare și tace.
Și poate că, într-un sens străveziu,
Acest univers nu-i pustiu, ci viu.
Căci în nimic se naște mereu un tot,
Universul nimănui e, de fapt, al tău.
Și al meu.
