E-o pace stranie, ca marea-n amurg,
Un pustiu ce îmbracă tăcerea de jur-împrejur.
E glasul ce tace, dar strigă în noi,
O lume întreagă redusă la doi:
Eu și umbra mea, pe un drum fără margini,
Cu gânduri ce zboară, fără să aibă tărâm sau imagini.
În liniștea asta ce pare o rugă,
Doar inima-mi bate, ca o cruce pe fugă.
Nu-i teamă, nici haos, e-un gol cald, adânc,
Unde timpul se-oprește și totu-i mai blând.
E spațiul unde mă întâlnesc cu mine,
Cu visele șterse și doruri puține.
Liniștea cântă un cântec stingher,
O simfonie tăcută sub cer.
Și-n singurătatea ce pare pustie,
Descopăr răspunsuri la tot ce-o să fie.
Aș vrea să mă tem, dar îmi place prea mult,
În tăcerea aceasta tot sufletu-l ascult.
Liniștea singurătății nu-i doar o povară,
E-o oglindă a vieții, senină și rară.
