Tristețea tăcută, ca umbra pe zid,
Se-așterne ușor, fără niciun zid.
Nu plânge cu glasuri, nu strigă în vânt,
E un freamăt adânc, un tăcut legământ.
Cu ochii în pământ, cu pașii ușori,
Ea valsează-n tăcere, printre doruri și flori.
Fără cuvinte, fără lacrimi de dor,
Tristețea e doar un fior ce rănește-n zbor.
Nu are chip, nu are culoare,
E o stare ce trece încet, fără dare.
Dar se simte în suflet, se cuibărește-n piept,
Ca un val nevăzut ce frizează un drept.
Aș vrea să strig, să alung umbra grea,
Dar tristețea tăcută îmi este a doua mea.
Ea rămâne cu mine, ca o adiere ușoară,
Un mister ce-mi vorbește, fără vreo favoare.
Și poate că-n tăcere, în liniștea cruntă,
Tristețea e doar un semn ce ne înfruntă.
Dar ea, în înțelesul ei simplu și curat,
Este o poveste de viață, neîncepută, dar-arat.
