Dorul mă cheamă în nopți de argint,
Un fior ce nu moare, nici când te-ai stins.
E ca un foc tainic ce arde în piept,
O dorință adâncă, ce-n timp s-a pierdut, discret.
Se naște din amintiri, din clipe uitate,
Din zâmbete vechi și din promisiuni sparte.
Nu are cuvinte, nici chip, nici fior,
E doar o adiere ce duce spre dor.
Îl simt în tăceri, în orice respirație,
Ca o umbră ce mângâie o inimă în tăcere.
E dorul nestins ce bântuie în mine,
Ca un drum fără sfârșit, ce mă duce spre tine.
Chiar și când timpul își frânge aripile,
Dorul nu moare, ci crește în colțuri subtile.
Și mă întrebi, poate, de ce nu am uitat?
E că tu ești, în mine, un dor neclintit, neliniștit.
Dar dorul nestins nu e nici un blestem,
E doar o iubire ce nu poate muri,
Un foc ce nu se stinge, nici în miezul nopții,
Un dor ce mă poartă, mereu, spre amintirile-i fragede.
