Inima mea a zburat, ca o pasăre rătăcită,
În căutarea unei iubiri, pe drumuri nepătrunse,
Și-a lăsat urma în urmă, o tăcere adâncă,
Un loc unde dorul se naște și nu se mai stinge.
E o inimă pierdută, în mijlocul unui vis,
Un puls ce se stinge, un freamăt ce nu mai scrie,
Căci toate iubirile s-au dus, ca norii de vară,
Și ea rămâne căutând, fără o lumină clară.
În adâncul ei, ecouri de amintiri s-au frânt,
Un râs pierdut, un suspin ce-aștepta un răspuns,
Acum doar umbrele se plimbă printre vine,
Și dorul, ca o flacără, arde, dar nu mai suspină.
Căci inima pierdută nu știe drumul înapoi,
Căci iubirile au fost ca niște vise fără voi,
Și rătăcește fără oprire, fără dorință sau dor,
Într-o lume în care nu mai există vreun far.
Dar poate, într-o zi, într-un colț uitat de cer,
Inima mea pierdută va găsi din nou un mister,
Va bate cu putere, va ști iar să iubească,
Și va găsi drumul, acolo unde niciodată nu a plecat.
