Se preling tăcute, pe-al timpului jar,
Lacrimi de ceară pe-un vechi altar.
Din flacăra vie, născute-n tăcere,
Povestesc despre doruri și despre durere.
Le-nghite pământul cu chip de granit,
Ca pe-un jurământ ce n-a fost rostit.
Își croiesc cărări, subțiri, efemere,
Spre margini de vis sau spre colțuri de vrere.
O lacrimă cade, un gând se destramă,
În ceara ce arde, o taină te cheamă.
E plânsul ce-i mut, dar totuși mărturie,
Al focului viu, al umbrei târzie.
Se stinge lumina, dar ceara rămâne,
Un semn al tăcerii în clipe păgâne.
Și-n dansul lor lent, de-o tragică artă,
Lacrimi de ceară în suflet se poartă.
Fie durerea sau dorul ascuns,
Fie visul ce arde în ceară pătruns,
Aceste scântei, ce încet se destramă,
Sunt lacrimi ce scriu o poveste-ntr-o ramă.
