Cred că s-au făcut vreo două ore de când mă plimb pe holurile pustii ale spitalului. În liniștea profundă doar tocurile mele se aud pe suprafața lucioasă de gresie albastră. Mă uit prin geamul salonului lui Chris și nu sunt sigură dacă doar doarme sau este în coma . Doctorul ne-a asigurat că nu este atât de rău precum pare, dar trebuie să-l țină pe Chris internat pentru o tomografie în momentul în care se va trezi, deocamdată fiind încă sub efectul calmantelor.
- Nu trebuie să te simți vinovată, încearcă Anne să mă liniștească apropiindu-se și ea de geam. Și în fond a fost doar un accident minor. Haide, este destul de târziu și trebuie să facem curat în tot haosul ăla ce ne așteaptă acasă.
- Eu rămân cu el, măcar atât să fac având în vedere că el zace acolo pentru că a încercat să mă apere.
- Sigur vei fi bine?
Dau aprobator din cap și încerc să schițez un zâmbet chinuit. O privesc pe Anne îndepărtându-se până ajunge în capătul culoarului și dispare după colțul acestuia. La ora asta spitalul pare pustiu, gol, doar câte o asistentă își mai face apariția împingând plictisită o măsuță metalică cu tot felul de medicamente.
Pun mâna pe clanță și când vreau să intru în salon ezit gândindu-mă că poate lui Chris nu-i va face plăcere să mă vadă acolo când se va trezi și că probabil mă va urî și mai mult decât a făcut-o până acum. Dar totuși e vina mea că se află aici în starea asta și fie că vrea sau nu eu voi rămâne cu el până mă asigur că totul este bine. Îmi fac curaj și intru în salon unde este semiîntuneric deplasându-mă până la veioza de lână patul lui Chris. În lumina difuză tenul lui e pal, lipsit de culoare, iar pe bandajul alb din jurul frunții se pot distinge câteva pete roșiatice. Îl privesc tristă și încă în stare de șoc deoarece nu îmi explic cum de la o petrecere idioată s-a putut ajunge până aici. Cel puțin nu am aruncat tot cartierul în aer și nu am atras nici atenția televiziunii ca în Project X. Îmi arunc tocurile ,care nu se potrivesc aici de nicio culoare, într-un colț al camerei și îmi trag un scaun lângă pat.
- De ce ai fost atât de prost Chris? De ce ai încercat să te bați cu animalul ăla deși știai că nu ai nici măcar o șansă? Îl întreb parcă așteptându-mă să-mi răspundă. El doarme în continuare și nu știu de ce am impresia că în orice moment s-ar putea să se oprească din a mai respira.
Mă uit la ceasul oval care arată ora 3 am și îmi doresc ca timpul să se scurgă mai repede sperând că odată cu apariția primelor raze ale soarelui să se trezească și frumoasa adormită aici de față. Dacă totuși doctorul s-a înșelat în privința loviturii? Înțeleg că nu a fost o lovitură letală, dar dacă va rămâne cu sechele sau dacă va avea o pierdere de memorie? Dacă totuși a fost o lovitură serioasă? Realizez că atunci când eram foarte supărată pe el și îmi doream să moară în cele mai groaznice chinuri nu vorbeam serios, erau doar niște cuvinte aruncate la nervi, dar acum mă înfioară gândul că ar pute să apară complicații. Mă așez mai comfortabil în scaun întinzându-mi picioarele peste ale lui Chris. Închid ochii și oftez ușor gândindu-mă că trebuie să mă calmez până voi afla rezultatul tomografiei.
Sunt trezită de agitația de pe culoar, care este străbătut dintr-un capăt în altul de doctori și asistente. Îmi îndrept spatele amorțit și mă uit confuză prin cameră și câteva imagini îmi străbat mintea și îmi amintesc de petrecere, de bătaie și noaptea pe care am petrecut-o aici. Îl privesc pe Chris care încă nu s-a trezit și deși arată puțin mai bine decât aseară am impresia că respiră din ce în ce mai greu. Dintr-o data pieptul lui nu mai urcă și coboară în ritmul pe care îl avea până acum și când îi cuprind încheietura mâinii și nu îi pot simți pulsul o lamă invizibilă îmi străbate pieptul.
