Ziua de abia a început iar în living era o gălăgie de nedescris, ceea ce înseamnă că toată lumea este gata, mai puţin eu. Directorul şcolii organizează o excursie de trei zile într-o locaţie surpriză. Partea cea mai interesantă este că nici nu vom ştii unde mergem, deci trebuie să ne aşteptăm la ce e mai rău. De câteva minute mă chinui să închid troler-ul, dar fără succes din cauza grămezii de haine. Mă aşez pe el presându-l şi în sfârşit reuşesc să-l închid. Ies din camera mea ţi intru în living, aruncându-mi bagajul peste muntele de genţi deja existent din mijlocul camerei. Toată lumea îl aşteaptă pe Chris să-şi umple şi a treia geantă cu loţiunile lui fără de care nu poate trăi.
- Să recapitulăm: oglindă, spumă de păr, cele trei seturi de cremă şi loţiunea împotriva soarelui. Pe unde am pus-o oare? Se agită el intrând din cameră în cameră.
- E noiembrie. Nu mai e soare tâmpitule. Nu-ţi mai trebuie nici o loţiune.
- Şi dacă e o erupţie solară? Eu trebuie să mă gândesc la toate.
- Doamne, ia-mă la tine, mă arunc eu pe canapea cu privirea aţintită spre tavan dar ma ridic repede când realizez că m-am aşezat pe ceva.
- Ăsta e un cort? Întreb eu amuzată prinvidu-mi prietenii.
- Exact, îmi răspunse Mike rezemându-se de perete cu braţele încrucişate.
- Oameni buni, mergem într-o amărâtă de excursie, nu pe vârful muntelui.
- Nu ai de unde să ştii ce minte diabolică are directorul.
Toţi au început să se foiască şi să-şi ia bagajele, numai Chris întorcea asa cu susul în jos.
- Hai odată! Autocarul nu te aşteaptă pe tine, aşa că ai face bine să te mişti.
Dezamăgit, Chris şi-a luat bagajele şi a ieşit pe uşă. Am rămas în faţa trolerului câteva minute, crezând că unul dintre gentlemeni mă va ajuta să-l car până la autocar, dar nu. Parcă sunt crescuţi în junglă. Sunt nevoită să-mi iau bagajul şi să-l târăsc pe scări. Afară, autocarul era parcat în faţa liceului, aşteptându-ne pe noi. Am urcat în şir indian sub privirile curioase ale celorlalţi, care ne analizau din cap până-n picioare. Cum am păşit pe prima treaptă l-am văzut pe Matt, inima începând să-mi bată din ce în ce mai tare. Când am ajuns în dreptul lui, acesta m-a invitat să stau lângă el. La văzul acelui zâmbet dulce, m-am fâstâcit şi m-am aşezat sfioasă. Pe scaunele din dreapta mea stăteau Dennise şi Anne care se şuşoteau dându-şi coate în cel mai vizibil mod, făcându-mă să mă înroşesc ca o tomată. Pe parcursul drumului am vorbit cu Matt, astfel obişnuindu-mă cu prezenţa lui care nu mă mai intimida şi le tot auzeam pe fete care sperau să ajungem în Nantes sau Bordeaux. Dar cum cineva trebuie să-mi strice tot timpul momentele, în spatele nostru erau cele mai insuportabile persoane din viaţa mea: Jake şi Chris care tot drumul s-au agitat şi au pălăvrăgit numai despre cuceririle lor. După vreo două ore de mers fară nici măcar o oprire, autocarul a oprit pe o străduţă din pietre în stânga şi-n dreapta căreia se aflau case. Eu speram că este doar o oprire de scurtă durată, dar visele mi-au fost spulberate de cuvintele directorului:
- Aici veţi fi voi cazaţi. Fiţi respectuoşi cu gazdele voastre şi nu cauzaţi probleme. Nu e ca şi cum vă voi verifica personal.
- Dar ăsta nu e Nantes sau Bordeaux, e doar un sătuc amărât, comenă Anne punându-mi mâna pe umăr. Nu tu hotel, nu tu cabană...
Imediat ce am intrat în curte, gazdele ne-au luat în primire începând să vorbească într-o franceză stricată pe care de abia o puteam înţelege. Casa nu era foarte modestă, oamenii de aici chiar ducând-o bine. Am intrat într-o încăpere mare, mobilată în stil baroc. La o masă lungă din lemn masiv se aflau doi copii, o fată şi un băiat în vârstă de 7-8 ani, şi un bătrân care citea un ziar.
