- Am ajuns, spuse taximetristul oprind maşina în faţa campusului. Cum am coborât din taxi m-a învăluit o atmosferă de vis. Străduţele însorite ale Parisului sunt mult mai diferite decât cele ale Los Angeles-ului.
Nu prea i-am dat atenţie campusului, fiind vrăjită de renumitele magazine şi restaurante ce se aflau în jurul meu. Aroma delicioaselor croissante şi a cafelei proaspăt preparate plutea în aer, invadând nările trecătorilor. Se pare că visul meu de a studia la Liceul de Arte din Paris, tocmai s-a îndeplinit.
Sunt trezită la realitate de fumul de eşapament înecăcios care mă face să tuşesc uşor. Îmi întorc privirea şi-l văd pe Jake cum se chinuie cu un munte de bagaje, aşa că fug până la uşa căminului să i-o deschid. Măcar atât pot să fac şi eu, având în vedere că cele mai multe bagaje sunt ale mele. Îl urmez, şi intru într-o încăpere ce seamănă a salon de aşteptare.
- Alice! îmi aud numele strigat de două voci la unison.
Erau Anne şi Dennise care coborau grăbite scările, parcă le şi vedeam întinse pe aici. Dar singura care era să cadă eram eu, în momentul în care ele au sărit pe mine îmbrăţişându-mă.
- Ai cam întârziat, mă mustră Dennise încercând din răsputeri să pară serioasă.
- Da. S-a amânat zborul pentru două ore şi când am ajuns aici abia am putut găsi un taxi.
În timp ce povesteam despre cât de îngrozitoare a fost călătoria mea cu Jake, recepţionera mi-a făcut semn să mă apropii. Aceasta mi-a înmânat cheia de la cameră. Pe inelul de care era prinsă, se afla o plăcuţă argintie pe care scria 28. Nu i-am dat atenţie recepţionerei care tot vorbea despre nu ştiu care coleg de apartament, şi am şters-o pe scări, urmată de Anne şi Dennise. Am urcat două etaje şi m-am oprit în faţa uşii cu numărul 28.
Sper să am o colegă de cameră amabilă sau măcar un coleg drăguţ, îmi tot spuneam eu în gând. Am apăsat clanţa şi spre surprinderea mea, uşa era deschisă, deci el sau ea, oricine ar fi ştia că o să vin.
- Deci tu eşti noua mea colegă de aparament. Mi-a zis recepţionera despre tine.
Vocea îmi părea cunoscută dar totuşi nu l-am recunoscut până când şi-a făcut apariţia în cameră. În acel moment am îngheţat. Nu pot să cred că el e aici. Întruchiparea diavolului, care mi-a distrus o parte din copilărie este chiar în faţa mea holbându-se la mine, şi se pare că este la fel de confuz ca şi mine. Persoana pe care o urăsc din tot sufletul se află în faţa mea, vrând să mi-o distrugă odată pentru totdeauna. Tocmai când credeam că am scăpat de el...
- Ce cauţi tu aici?
- E imposibil să fii aici. Tu...adică... reuşesc eu să articulez câteva cuvinte, fiind copleşită de situaţie. Atât de multe lucruri îmi trec prin cap încât nu pot să mai gândesc raţional. Sunt cuprinsă de o ură profundă, îl urăsc cum nu l-am urât niciodată.
- Şi uite că sunt. Surprinsă?
-Dar credeam că eşti în Londra. Ce cauţi la un liceu de arte? Eşti la fel de talentat ca o murătură.
- De fapt chiar sunt. M-am înscris la cursurile de desen. Nu mi-a plăcut acolo, îmi răspunde el strâmbând din nas.
- Da. Erai prea bun pentru Oxford. Pe dracu! Te-ai întors aici ca să-mi distrugi viaţa.
- Mulţumesc pentru vizită dar acum că m-ai văzut poţi să pleci.
- N-am venit să te văd pe tine idiotule. De fapt n-aş vrea să te mai văd vreodată dacă asta e posibil.
- Eu trebuie să plec. Când vin aş vrea să nu te mai văd aici. Ok? spuse Chris în timp ce ieşea pe uşă, împingându-mă cu umarul intenţionat.
