Nu mai sunt cine eram!

Capitolul 27: O umbra

Mai are rost sa-mi pun astfel de intrebari? Am apasat cu toata forta pe acea treapta blestemata si am simtit cum punctul de sprijin dispare de sub degetele mele. Cu respiratia taiata, am cazut intr-un culoar vechi, neaerisit si intunecat. Pe marigini erau agatate niste lampi, dar numai una licarea slabita. Pasii mei trezeau particulele de praf de pe covorul rosu si decolorat. Podeaua umeda din lemn, scartaia ca si cand voia sa dea de gol prezenta mea.

Fiorii ma napadeau gandindu-ma la cat de vechi si infioratoar mi se pare acest loc, insa stiu ca nu era stilul mascatului sa pastreze incaperi atat de... nemodernizate ca sa zic asa.

Aveam presimtirea ca nu sunt pe drumul cel bun, dar am hotarat sa merg mai departe, sperand ca daca am ales treapta cea norocoasa, atunci nu am de ce sa ma tem. Problema era ca existau doua directii si nu stiam care este cea potrivita. Gandul mi-a fost spulberat la auzirea tumultului facut de aprinderea zecilor de lampi din partea stanga. Recunosc ca m-am speriat la culme, zici ca ma aflam intr-o casa bantuita. Lumina garbovita se legana agale, parca facandu-mi semn sa o urmez.

Nu stiu daca era o idee atat de buna, tinand cont cat de mezantrop poate fi seful meu. Ma uit in partea dreapta, dar tabloul negru ma facea sa cred ca am orbit. Incerc sa desprind o lampa, dar observ ca este prinsa bine de suport. Se pare ca nu aveam nicio sansa sa urmez alta directie decat cea indicata.

Ce-o fi, o fi... trag aer in piept si continui drumul. Cu cat parcurgeam mai mult din drum, cu atat mai multe lampi se aprindeau inaintea mea. Incercam sa raman placid, dar nu sunt sigur ca imi iesea. Mergeam deja de cinci minute si nu imi stiam pozitia. Aproape ca uitasem unde trebuie sa ajung. Scot harta lui Kiba si raman stupefiat cand vad ca drumul pe care am mers nu se regasea pe ea. Conform liniilor trasate de el, in momentul cand am cazut in tunel, in stanga trebuia sa fie un zid, iar in dreapta singurul drum existent. Imposibil, cum sa fie un zid daca eu am trecut? Consternat, am decis sa ma intorc pe unde am venit, dar cand sa intorc capul, vad ca in urma mea, toate luminile erau stinse. Nu-mi venea sa cred, incepusem sa ma agit ca o gaina la taiere. Nu e bine, nu e bine...

Calmeaza-te Sasuke... Cine?... Sasuke! A da, ma cheama Sasuke. Sasuke si mai cum?... CALMEAZA-TE! Nu asta e important acum! Vorbesc singur, nu? Da, omule, e normal sa vorbesti singur! Este? Ahhh cum sa te fac sa... SAKURA! Ce?

Dintr-o data mi-am revenit. Ce se intamplase cu mine? Zici ca innebunisem, cad in genunchi si incep sa clipesc de mai multe ori, gafaind. Mascatul... sigur rade de mine, asta o fi? Oare a aflat ca m-am strecurat pe langa el? Daca e asa, eu nu o sa-i fac jocul. Ma ridic net si decid sa ma intorc prin intuneric, decat sa merg pe calea aleasa de el. Dar nici nu reusesc sa fac doi pasi ca ma lovesc cu nasul de .. un perete. Imposibil, incep sa ating fiecare bucatica din el, sperand sa nu fie ceea ce pare. Cum e posibil sa apara un perete din senin? Tocmai acum 1 minut am trecut pe aici! Dintr-o data am devenit atat de nervos, incat simteam cum imi urca sangele la cap. Pana la urma se pare ca tot cum vrea el trebuie sa fac. Fii blestemat!

Continui drumul timp de cateva minute, in care am reusit sa ma calmez, cand deodata apare o bifurcatie. Grozav... si acum? Astept sa vad pe care parte se vor aprinde lampile si parca citindu-mi gandurile si vrand sa faca haz pe seama mea, s-au aprins pe ambele parti. ~xqzfjkhlm~ Simteam ca-mi ies din toti pepenii. Nu m-am mai enervate asa de rau de la sase ani cand ma strofocam sa termin jocul ala "Mario"...

Pe fata mi se asezase un zambet crispat. Deci sa inteleg ca pot sa merg pe unde vreau? Sau poate asta este o oportunitate... poate imi ofera o sansa sa ies de aici. Ahh.. aici nu mai e loc de deductii logice, sper doar ca hazardul sa fie de partea mea. Imi amintesc ca in clasa a3a participam la un concurs de matematica ( eram foarte bun pe vremea aia la materia asta) si nu stiam raspunsul la vreo 3 intrebari. Asa ca am inceput sa fac "Ala bala portocala" si nu mi-a venit sa cred ca a doua zi cand am aflat ca luasem 98 de puncte din 100. Doamne cate bomboane primisem drept recompensa.

In fine, nu mai dezgrop trecutul acum. Imi intind degetul si incep sa spun "Ala, bala, porto, cala, vantu-ti, sufla pala,ria ...( parca asa era la Simsala Grimm), dar de aici nu mai stiu ce urma. Sa mai inventez un vers: Iti sufla palaria...aaa?!! Normal, doar nu mi-o sufla-o pe a mea! Deci: " Ala, bala, porto, cala, vantu-ti, sufla, pala, ria, a, ta, doar, nu, a, mea!" Ce imaginatie pe mine. Perfect, a picat stanga, iar. Mnnn.... Eu voiam dreapta, dar, daca asa a picat.

Si exact cand sa pun piciorul in acea directie, se aude ecoul unui raset cristalin, atat de copilaros, atat de .. cunoscut. Desi nu voiam sa recunosc parea... Sakura. Intorc din instinct capul in directia de unde se auzea sunetul. Si vad cum silueta ei dispare prin partea dreapta. Fara sa ma mai gandesc la "Ala bala portocala", alerg in acea directie, strigandu-i din rasputeri numele. Dar nu primeam nici macar un raspuns. Oare imaginatia imi joaca feste, din cauza ca mi-e prea dor de ea? Ma opresc sa-mi trag sufletul si incep sa ma gandesc daca sa continui sa urmaresc acea... fantoma, pentru ca nu avea cum sa fie Sakura, ea este prinsa, sunt sigur de asta. Si cand ridic capul, ii vad din nou spatele, indepartundu-se tot mai mult de mine. Ma ridic cu o injuratura si incep sa alerg din nou.

Proasta miscare, in urmatorul moment vad cum ea o coteste la stanga, iar in urma ei un zid iesit din perete imi inchide calea. Deci asa se face ca n-am putut sa ma intorc atunci, sau ca acest drum nu apare pe harta lui Kiba, peretii sunt mobili. Incerc sa alerg din rasputeri ca sa ajung sa ma strecor prin crapatura ramasa, dar n-a avut rost, eram prea obosit si n-am ajuns la timp. Ma sprijin cu mainile de genunchi, incercand sa ma tin pe picioare. Din nou, proasta miscare, trebuia sa fug cand am avut ocazia. In acel moment, din tavan a cazut cu o viteza incredibila, niste zabrele, inchizandu-ma ca intr-o celula.

Inghid in sec, terifiat de ceea ce avea sa urmeze. Broboane fierbinti mi se prelingeau pe obrajii rosii, in timp ce din umbra apare o silueta. La inceput am crezut ca era cea pe care o vazusem mai devreme, dar mare mi-a fost dezamagirea cand mi-am dat seama cine era de fapt:

- Buna, Sasuke! Ce ciudat sa te gasesc aici!

Seful ma privea jovial, cuprins de ilaritate. Oh, nu! M-a prins!