Capitolul 9

8.4K 501 16
                                    

   Mi-am făcut-o cu mâna mea. E ca și cum m-am oferit pe tavă.

-Mă bucur că te-ai răzgândit și mi-ai acceptat invitația. De unde vin să te iau? întreabă zâmbind.

-Nu. Eu aleg unde mergem și când mergem, simplu.

    Cu o mână în șold și alta îndreptată spre el mă impun hotărâtă.

-Da, dar...

-Niciun dar, îl întrerup  cu seriozitate. Ne întâlnim la Strasbourg Caffe de pe strada 1992, mâine la ora 12:00. Nu mai târziu și nici mai devreme. La fix să fii în față, spun tare și răspicat.

    Ies pe ușă și alerg până la o alta. O deschid și mă strecor în gradina exterioară a clubului de științe.

-Ce ti-ai facut Hope? Te-ai nenorocit!șoptesc trăgând aer în piept când mă așez pe unul din scaunele înalte.

  După minute bune de gândire clopoțelul enervant răsună pe holurile școlii anunțând sfârșitul primei ore.

    Îmi dau cu mâna prin părul blond pentru al aranja, apoi mă ridic. Îmi strâng pumnii și respir zgomotos. Părăsesc grădina pentru a mă alătura prietenilor și iubitului meu.

-Bună frumoaso! mă întâmpină şatenul meu cu brațele deschise, dar îi refuz îmbrățișarea.

-Hei, zic sec.

-Ce s-a întâmplat cu tine? se uită curios la mine.

-Sunt super obosită...

     Mint. Aiurea, dar sunt conștientă că  va trebui să-i spun tot ce s-a întâmplat și o voi face numai că nu în acest moment.

-Sigur?

-Da. Sunt în perioada ceea a luni, știi tu...

   Dă din umeri, apoi mă sărută cast pe buze și pleaca. Restul zilei a fost... Cum sa zic? Teribil. Nu am fost atentă la mai nimic. Profesorii îmi tot atrăgeau atenția până când m-am trezit ca am o notă ce avea să-mi strice toată media la matematică.

     Efectiv, îmi vine să-mi dau numai palme. De ce am acceptat și nu am vorbit cu nimeni înainte de asta?!Mereu fac cele mai stupide lucruri când gândesc doar eu... Asta e. Să vedem ce se va întâmpla mâine.

-Ce faceți? îi întreb pe cei doi Moore încă de la intrare.

-Bine puile, stau și eu două minute să mă relaxez, îmi răspunde mama din canapea. Tatăl tau e în garaj.

-Oare își mai rupe ceva? spun râzând pe sub mustăți.

-Să sperăm că nu. Cred că ia trecut de ridicat greutăți după ce a avut piciorul în ghips, dar lasă asta acum. Cum a fost la școală iubito?  îmi face mama semn să mă apropii.
    

-A fost bine mamă. Eu fug sus că am multe teme, ne vedem la cină, da?

-Sigur, murmură blonda. Te iubesc.

-Si eu.

   Teme și muzică. Încerc să mă afund cât mai mult cu putință în ritmul nebun al melodiilor din playlist.

   Cât timp am stat la masă cu ai mei atmosfera a fost extrem de plăcută. Râsetele mele și ale mamei acompaniau glumele tatei.

-Vă iubesc! le mărturisesc celor doi, apoi o sterg pe scări.

       Nu după mult timp adorm lăsând toate cele întâmplate astăzi de o parte.
Ziua de mâine va fi bună, mereu este, sau cel puțin așa ar trebui.

     Sunetul enervant al telefonului ce nu vrea să se oprească umple întreaga cameră disturbându-mi somnul.  Cu mârâieli şi cuvinte mai puțin ortodoxe caut cu disperare telefonul.

-'Neața somnorici. Ce faci raza mea de soare?

-'Neața Luke. Raza ta de soare încerca să doarmă, dar se pare că speranțele i-au fost destrămate. Ce să faci?! mormăi iraşcibilă.

-Lasă comentarile și coboară mai repede că rămâi fără clătite, spune repede și închide.

-Hm...

   Îl ascult și mă grăbesc cu toate  m-aș întoarce în pat în ciuda faptului că iubitul meu se află jos.

-Tu n-ai casă? Asta e a doua oară când te întreb, oftez când îl găsesc la masă în fața unei farfurii  cu clătite. Ai terminat?
 
      Mănâncă ca și cum n-ar fi văzut mâncare până în momentul de față.

-Acum ai terminat! îi înşfac farfuria din față și i-o înmânez mamei. Pa!

-Ești culmea, bombăne Luke ofticat dându-și ochii într-un stil enervant peste cap.

      Pe drum am încercat să dau cât mai puțin de înțeles că s-ar întâmpla ceva. Am glumit, am râs și ne-am împuns cum obișnuiam, iar la școală aproape l-am gonit la ore. În sala de mese și pe hol, când a sosit momentul plecării mele, m-am ascuns și am fugit de parcă aș fi văzut o fantomă și asta doar pentru că nu voiam să mă întâlnesc cu el, cu ei.

      Strasbourg Caffe, strada 1992, ora 12:00.  Deschid ușa cafenelei. Îl zăresc pe director. A ocupat una dintre mesele mai pazite de privirile curioase.

-Bună ziua. Să terminăm mai repede cu toată tărăşenia asta. Ce vrei de la mine? Vrei să te culci cu mine?

-Vezi tu Hope... Eu nu mă aflu aici pentru a-ți cere vreun favor sau pentru a-ți propune ceva care ar avea să-ți distrugă imaginea sau chiar și mai rău, familia.

      Spune, apoi ia o gură de cafea. Picior peste picior cu ochii mari îi studiez chipul încercând să găsesc un punct slab, dar de unde?! Nimic.

-Mă aflu aici în calitate de părinte, adaugă când îmi observă cuta ce mi s-a format pe frunte.

-Ha?! Ce vrei să spui mai exact? îl întreb când observ că  se apropie de mine și mă apucă de mână strângându-mă.

-Vezi tu eu sunt...

-Tu ești Picaso, spun ironică.  Poți sa treci direct la subiect? Chiar m-am plictisit să fiu luată drept o păpușă blonda. Spune ce ai de spus că am lucruri mai importante de făcut decât sa stau aici și să-ți ascult poveștile.

      Buzele i se strâng într-o linie fină, iar mimica exprimă enervarea. Inspiră și expiră de câteva ori fixandu-mă cu privirea. Așteaptă, dar ce?

-Ce-i așa mare brânză de nu poți să-mi spui o dată? mârâi, iar bărbatul din fața mea tresare.

     Își umezește buzele, închide ochii și deschide gura făcând ca suspansul să crească cu fiecare secundă.

-Sunt tatăl tău.

    Spune. Scurt și la obiect, iar ochii mi se maresc instant lăsând gura să formeze un "O" bine conturat. Sprâncenele mi se apropie, dar vorbele mi se opresc asemeni unui nod în gât.

-Poftim? reușeșc să murmur în cele din urmă.

     Mâna stângă mi se duce automat pe blatul mesei in cautarea unui punct de sprijin.

-Sunt tatăl tău, repetă parcă mulțumit de reacția pe care mi-a stârnit-o.

       Un zâmbet larg i se întipăreşte pe chip continuând să-si bea cafeaua la fel de liniștit ca și până acum în timp ce eu stau să mă prăbușesc cu totul pe podeaua alb-negru.

   "Sunt tatăl tău"...

Domnișoara Moore Vol. I |FINALIZATĂ|Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum