Domnișoara Moore Vol. I |FINALIZATĂ|

Capitolul 2

*Perspectiva lui Luke*

-Frate, cât de chior ești? ma  întrebă Josh cu un ton destul de apăsat.

-Băi... eu nu înțeleg de ce tu nu înțelegi că eu nu o privesc în alt mod decât cel prietenesc și că ea face același lucru ca mine? Eu sincer, îți spun cu mâna pe inima, cred că ai o problemă destul de gravă dacă nu reușești să pricepi asta, îi răspund eu calm.

-Sunteți culmea, mă jur! spune Jane în timp ce se îndepărta.

-Da bine, cum spui tu, hai ca am ora , mormăi eu în timp ce mă ridic luându-mi ghiozdanul .

-Bine fugi, dar tot nu am terminat această discuție domnişorule, mă atenționează Josh râzând.

-Aham... cum spui tu! îi răspund eu dând din cap afirmativ.

Ajuns în vestiar, mă schimb și apoi fug în sală. Ora aceasta spre deosebire de anterioara a trecut foarte repede, iar următoarea a fost destul de ok având în vedere că aveam "ora artistică" din spusele profesoarei, plictiseală ce-i drept, doar am stat și am dat cu pensula pe pânză până când mi-a ieșit o vază.

Cum s-a auzit clopoțelul am zbughit-o pe ușă în căutarea lui Hope și iat-o la dulap.

-Ce faci fată? o necăjesc cu vocea mea de fată.

-Foarte nostin, dar crede-mă că după o ora cu Carla nu ai mai face așa, imi spune aceasta vizibil obosită în timp ce își rezeamă capul pe pieptul meu.

-Hai lasă că trece și următoarea oră, apoi ne întâlnim la cinema, ce zici pisicuțo? Plătesc eu, îi răspund blând.

-Tu mereu plătești,o aud chicotind.

-Păi nu asta face un cavaler?

-Ești perfect și dacă n-ai fi fost cel mai bun prieten al meu, jur că m-aș mărita cu tine, îmi răspunde ea luându-și cărțile din dulap. La și treizeci să fii acolo!

-Mereu sunt. Acestea fiind spunse am plecat acasă.

*Perspectiva lui Hope*

Oh Doamne?! Ce m-aș face fără băiatul ăsta?! Hai Hope mai ai o oră și după te relaxezi, mă încurajez în timp ce-mi simt telefonul în buzunar că vibrează. Mesaj. Luke...

Luke: Ce faci?

Eu: Ești nebun? Și știu că da, dar am chimie și dacă distrug ceva e vina ta că mă ții de vorbă!

Luke: Vai, vai, vai. Ce arțăgoasă suntem. Bine, te las!

Eu: În caz că nu-mi dau foc până atunci.

E nebun?! Trece și ora de chimie, iar eu repezită cum sunt dau fuga la dulap să-mi iau geanta apoi ies pe ușa liceului ca un fulger. Este și douăzeci, iar eu mă mișc cu viteza melcului. Alerg fără să-mi dau seama până când aterizez în fund pe trotuar.

-Cine te-a pus pe mijlocul trotuarului?! spun ca mai apoi să-mi ridic privirea și să văd ditamai muntele de om care  era poziționat în fața mea.

-Domnișoară sunteți bine? mă întreabă bărbatul mijindu-și ochii.

-Nu sunt bine, sunt pe asfalt! Ție ți se pare că sunt bine? îl întreb  enervată.

-Deci...

-Ugh?! Deci... stai acolo ca idiotul sau mă ajuți să mă ridic că nu stau foarte comod pe asfaltul ăsta rece, să știi!

-Oh! Scuzați-mă, se scuză acesta calm întinzându-mi o mână.

-Aha. Te scuz, dar altă dată dă-te de pe mijlocul trotuarului pentru că unii oameni sunt grăbiți, mă rățoiesc  la el.