Domnișoara Moore Vol. I |FINALIZATĂ|

Capitolul 20

-Doamne, Nick?! Ești nebun? M-ai speriat de era să-mi stea inima, îl dojenesc pe şaten plesnindu-l. Puteam să-ți dau cu castronul în cap.

-Inspiră, expiră. Ce te agiți în halul ăsta? îmi spune acesta vizibil amuzat de reacția mea.

-Să nu mai faci asta niciodată. Tura următoare nu mă mai gândesc de două ori și-ți dau cu ce apuc în cap!  îl mustrez, apoi mă întorc la castronul meu lăsându-l pe acesta să râdă cât vrea.

      O să-l strâng de gât.

-Ești bine?

    La auzul acestei întrebări mâncarea mi se blochează în gât nevrând să mai coboare. O tuse iritantă începe să distrugă liniștea prezentă în întreaga casă.
 
    Se putea să nu aducă în discuție despărțirea mea?! Nu se putea.

-Da. Mor de fericire, răspund ironică dându-mi ochii peste cap.

-Lasă gluma, mârâie așezându-se pe scaunul de lângă mine. Eu vorbesc serios. Ești bine? adaugă lăsându-și mâna pe piciorul meu.

-Eh, am fost și mai bine. Știi vorba aia, ce nu te omoară te întărește. Partea bună este că am apucat să vorbesc cu părinții mei și cu cei doi prieteni care mi-au mai rămas.

     Măcar atât. Ei mi-au alinat puțin dorul de casă pe când Luke a distrus tot.

-Sună bine. Mă bucur pentru tine, spune ciupindu-mă de obraz. Poate azi ne vedem la cină. Lasă plânsul, nu-i de tine.

-Dar nu plâng! spun revoltată de afirmația lui.

-Eu am auzit altceva cât timp stăteam rezemat de tăblia patului. Chiar dacă pare un perete gros nu e, să știi! spune depărtându-se cu pași mici.

    Mă pândea nemernicul, chiar dacă zice că nu. Același lucru făceam și eu când eram mică cu... Luke. 

    Un gând nebun îmi traversează cu rapiditate prin minte făcându-mă sa abandonez  bolul în chiuveta și să fug spre dormitorul şatenului.  Ciocăn de doua ori în ușă primind la scurt timp aprobarea de a intra.

-Nick, dormi? întreb văzând că se foieşte prin pat.

-Nu. Ce s-a întâmplat? Ești bine? mormăie ridicându-se în șezut.

-Vreau să mă ajuți cu ceva, te rog. Ce zici? spun fixându-l cu privirea.

    Legătura vizuală se intensifică, până când ochii şatenului prin o culoare aurie.

     Sunt vai și amar de viața mea.

- Ce vrei blondo? râde acesta făcându-mi loc lângă el.

-Vreau să intru în biroul lui Fabian. Știu că nu e ușor, dar trebuie să ajung acolo.

-De ce? Ce este așa de important în biroul lui Septimius? ma întreabă confuz.

- În biroul ăla există ceva ce poate servi ca și cheie spre drumul meu către casă, înțelegi? Te rog, Nick. Te rog, ajută-mă!

-Eu te ajut cu toate că  n-am nici cea mai vagă idee cum ar trebui să o fac, cedează şatenul făcându-și mâinile de zor. Dar înainte de asta am o întrebare.

-Întrebă-mă! Te ascult.

-Să spunem că reușim. Găsim ceva și tu în cele din urmă pleci acasă, bine? rostește, iar eu îl aprob în liniște. Ce fac fără tine?

     O încruntătură îmi apare brusc pe frunte când cuvintele băiatului prind sens, iar respirația îmi încetinește treptat. Capul îmi alunecă ușor într-o parte.

     Și cu întrebarea asta mi-a pus capac.

-Nu știu, șoptesc cu greu. Habar n-am, Nick.

- Dacă tu nu știi, nici eu. Poate am o mică bănuială. Voi pierde o persoană extraordinară! zice apropiindu-se câte puțin. Voi pierde o prietenă.

      Nu face vreo prostie. Te rog. Nu strica totul acum.

    În ciuda speranțelor mele, şatenul continua să se apropie oprindu-se  doar pentru o secundă să mă fixeze cu privirea, apoi își lipește buzele cu ardoare de ale mele. Mă pierd în brațele sale fără să opun rezistență. În cele din urmă acesta se poziționează deasupra mea manipulându-mă cu sărutări ademenitoare.

    Pufnind într-un râs slab mă rostogolesc alături de băiat ajungând în poziția dominatoare având picioarele pe o parte și alta a trupului bine făcut care nu ezită să scape de tricoul incomod. Ca și cum i-aș fi aparținut... mă scapă la rândul meu de halatul ce-mi acoperea corpul lăsându-mi la vedere formele ce sunt evidențiate cu ușurință de maieul transparent și bustiera albastră.

  Buzele îi  coboară periculos de adânc în decolteul maieului muşcând cu blândețe unul dintre sâni provocându-mi un geamăt slab, dar o dată cu buzele sale cercetătoare telefonul începe să sune. Mă ridic cu greu de pe băiat bombănind ceva în barbă.

     Ca de obicei... Îți alegi cele mai bune momente din viață ca să intervii.

   Privesc absentă numărul apelantului în timp ce gâtul îmi este alintat de atingeri care mai de care mai tandre care într-un final se opresc. Şatenul mă întoarce spre el având telefonul încă în mână.

-Cine e? întreabă lăsând un fior straniu să-mi traverseze întregul corp.

-Luke.
 
      Nick mă privește o secundă, apoi răspunde nelăsându-mi vreo șansă de a riposta.

-Da? răspunde scurt Nick.

     Nerăbdarea și suspansul își fac loc creându-mi o stare de nervozitate. 

-Îmi pare rău, dar nu este disponibilă momentan.

  Seriozitatea de care da dovată cel de lângă mine mă uimeşte cu fiecare secundă atingând apogeul când mâna îmi este cuprinsă delicat şi dusă la buze. Sărutul fiind unul delicat.

-Nu. Nu mai reveniţi cu niciun telefon.

Trag aer în piept aşteptând că conversaţia să se termine cât mai repede.

Acum nu ştiu dacă ar trebui să-l pocnesc sau nu pe Nick pentru asta.

-Eu sunt... un prieten de-al ei, rosteşte făcând o mică pauză.  

     Vocea ce se auzea cu greu din difuzorul telefonului dispare lăsând să răsune tonul apelului terminat ce îl face pe băiat să îndepărteze mobilul întinzându-l în dreptul meu. 

-A închis! oftează, iar apuc telefonul. Îmi pare rău dacă te-a supărat gestul meu, dar asta esre singurul mod prin care puteam să-l fac să-şi ofere spaţiul dorit, ştii tu?!

-Te înţeleg. Stai calm! Chiar îţi mulţumesc pentru că ai vorbit cu el, mă fâstâcesc încercând să evit vreo reapropriere. Scuze, dar nu cred că mai are rost să continuăm. Adică...

-Nu e nici o problema. Poftim!

Îmi oferă cu un gest simplu, atât halatul,cât şi maioul ajung lângă mine. Apucând materiatul subţire mi-l trec peste cap urmând să-mi trec ambele braţe prin mainecile halatului apoimă ridic aranjând în treacăt hainele boţite de tăvăleală de mai devreme.

-Dacă vrei poţi dormi aici, ştii? Nu mă deranjezi chiar deloc, murmură arătându-mi locul liber de lângă el.

Pufnesc uşor în ras ridicând unul dintre colţurile gurii că mai apoi să mă aplec uşor spre el lăsându-mi buzele să facă contact cu fruntea acestuia.

-Dacă mai devreme nu te-aş fi rugat să mă ajuţi să plec în Michigan... Crede-mă că m-aş fi pus imediat lângă ţine, dar e mai bine să plec. Şi tu sii asta, rostesc ridicându-mă de pemarginea patului părăsind imediat camera băiatului.

În casă încă este linişte. De abia se zăreşte lumina slabă a lunii pe ferestrele holului. Dar un scârţâit mă face să sar rotinadu-mă speriată spre camera din care am ieşit.

-În Michigan? întreabă şatenul venind cu viteză spre mine. Spune! ordona apucându-mă de umeri.

Ce l-a apucat?