Domnișoara Moore Vol. I |FINALIZATĂ|

Capitolul 15 Balul-partea a II-a

  Atât eu, cât şi femeia de lângă mine răsuflăm ușurate când intrusul nu este nimeni altcineva decât Nick. Îmbrăcat într-un costum alb-negru emană acea esenţă plăcută de masculinitate.

-Arăţi fantastic, spune acesta.

-Nici tu nu arăţi mai rău, replic afişând acelaşi zâmbet pe care îl am mereu în prezenţa să.

-Hope, Nick va fi insoritotul tău în seară asta! zice Emily făcându-mă să o privesc uimită.

-Eşti de acord? intervine Nick fixându-mă cu privirea.

Cine l-ar refuză, mai ales când are privirea aia? De parcă mi-ar privi sufletul, studiază cu atenţie fiecare trăsătură a chipului.

-Desigur, nici nu puteam cere pe cineva mai potrivit. E perfect! cedez într-un final acceptând.

-Atunci hai să mergem.

Cu o uşoară înclinare a capului apuc braţul ce mi-a fost întins. Trăgând aer în piept părăsesc camera alături de cei doi. Încerc cu vehemenţă să-i evit privirea lui Fabian trecândpe lângă el cu nesimţire, iar Julie ne întâmpina voioasă îmbrăcată cu o rochie superbă de un albastru fermecător la ieşire.

Pe rând, ne urcăm în limuzina neagră ce ne aştepta în slabă lumina a felinarului stradal. Cei doi tineri, Julie şi Nick, întreţin atmosfera cu succes lăsând râsetele să umplespaţiul, iar Emily mă mai şicanează din când în când atrăgându-mi atenţia cu privire la băiatul din stânga mea.

Oricum ar fi situaţia, eu am un iubit care mă aşteaptă acasă. Of?! Trecând peste acest detaliu, limuzina s-a oprit şi portiera s-a deschis. Exact cum am intrat aşa şi coboram, perând. Braţul satenului mi-a devenit sprijin în drumul spre petrecere.

-Oameni buni, asta nu e un local sau un restaurant, asta-i ditamai conacul!? le spun serioasă întorcându-mă spre ei.

-Ştim! îmi răspunde sec Septimius.

Îmi dau ochii peste cap evitând să întru, din nou, într-o discuţie în contradictoriu cu vreunul dintre ei şi revin la Nick apucându-i braţul. Scările sunt îmbrăcate într-un covorroşu sângeriu oferind culoare sălii de bal, iar câteva candelabre de cristal luminează locul.

-Să ştii că nu-s nesimţit. Îţi simt foarte... bine unghiile şi prin materialul sacoului, şopteşte cu greutate şatenul aşezându-şi mâna peste a mea. Calmează-te!

-Nu pot! răspund trăgând aer din ce în ce mai repede în piept.

-Emily, venim şi noi imediat. Hope are nevoie de câteva minute!

-În regulă, aprobă femeia, iar noi facem câţiva paşi în exteriorul sălii.

- Uite-te la mine, îmi spune el şi eu mă conformez. Încearcă să respiri mai uşor, totul va fi bine atât timp cât sunt alături de ţine, bine? Dacă mai respiri câteva minute aşa veicade jos.

-Bine, mumur într-un final, dar când încearcă şatenul să facă un pas îl trag înapoi. Nu cunosc pe nimeni Nick, o să mă fac de ras!

-Se pare că nu vorbim aceeaşi limba, oftează frustrat şi mă trage de mijloc lipindu-mă de el. Eu sunt lângă ţine, tu doar zâmbeşte şi cucereşte-i pe toţi, bine? Nu o să-ţi rupi nimic, nu o să cazi şi nu te vei face de ras. Simplu!

-Ok!? spun nesigură.

Mă bazez pe el, chiar dacă prietenia noastră a durat doar câteva ore. Cuvintele lui contează, mai ales în momentul asta crucial.

-Megem? mă întreabă zâmbind.

-Da.

Când ajungem în dreptul balustradei, toată sala se întoarce spre noi. Aplauzele şi uralele răsună, iar agitaia mea creşte, se accentuează la fel de tare că urmele lăsate demanichiură mea, în braţul satenului care scânceşte fără oprire.

-Hopa, şopteşte atentionandu-mă. Ce ţi-am zis eu ţie? adaugă în momentul în care păşesc pe prima scară.

-Dacă mă laşi să cad, îţi jur pe ce am mai sfânt că te omor cu mâna mea, îl ameninţ printre dinţi zâmbind.

-Nu era nevoie să-mi spui, ştiam. Dar pentru liniştea ta interioară, nu vei păţi nimic!

Până la ultima scară, cei trei membri ai familiei Fabian se poziţionaseră în faţă noastră aşteptând zâmbitori, iar bărbatul pregătit de prezentări cu microfonul în mâna. Numele meu este spus tare, clar şi accentuat. Toţi cei prezenţi aplaudă, apoi vin rând pe rând să o cunoască pe fica rătăcitoare făcându-mă să mă simt din ce în ce mai rău.

-O să fie bine. Nu uită, respiră! îmi şopteşte Nick la ureche de parcă mi-ar fi citit gândurile. Ia şi tu pe cineva la dans şi ai scăpat.

O idee îmi încolţeşte în minte, iar un zâmbet tâmp mi se iveşte pe chip starnindu-i curiozitatea celui de lângă mine.

-Nick, vrei să dansezi acum? îl întreb în timp ce-l trarai spre ringul de dans având pe fundal un vals vienez.

Da din cap abţinându-şi cu greu hohotul de rău spre amuzamentul meu. Braţul sau îmi cuprinde talia trăgându-mă mai aproape, iar eu îmi aşez palmă în mâna să având celălalt braţ înjurul gâtului sau.

-Slavă Domnului că am scăpat de acolo, răsuflu uşurată.

-Ce s-a întâmplat? întreabă el râzând. Prea multă atenţie, prinţesă?

-Nici n-ai idee. Te-ai supărat că te-am tras de lângă roşcată?

În fugă mea disperată n-am observat-o pe ţipă cu care acesta avea o scurtă discuţie lângă mine.

-Îmi vine să şi plâng, vezi? chicoteşte stergandu-şi o lacrimă imaginară.

- O să-i cer iertare iubitei tale mai încolo, promit. Până atunci nici nu-mi trece prin cap să plec de aici şi sper că nici ţie.

-Iubita mea? spune incruntandu-se. Tu crezi că ţipă aia este iubita mea?

-Da?!

-Nu e iubita mea, îmi şopteşte la ureche făcându-mă să mi se înmoaie genunchii. E verişoara mea care acum este şi a ta.

-Îmi pare rău atunci, mă fâstâcesc roşind în obraji.

-Eşti drăguţă când faci chestia asta, spune şi îmi ridică capul.

-Când fac ce?

-Să te înroşeşti.

Chiar dacă el încearcă să-mi susţină privirea, eu mi-o plec încercând să privesc oricunde numai pe el nu. Tot restul serii a stat lângă mine, la orice pas. M-a sprijinit, ajutat şitotodată m-a ajutat să mă acomodez cu situaţia de faţă. Micile gesturi făcute de Nick m-au calmat de fiecare dată. Pişcăturile, glumele şi şicanările şi-au aflat locul între noipână şi în limuzina, la întoarcere.

O dată ajunsă în faţă camerei mele zâmbesc obosită păşind în încăpere dorind doar să scap de rochie; pantofii de mult i-am dat jos. Acum is au locul lângă uşa.

-La naiba!? marai cu ciuda când constat că geantă mea a rămas pe unde pe jos.

Uşa se deschide, iar scârtâitul acesteia mă face să mă întorc brusc, dar nu pentru mult timp deoarece mă lovesc de un trup masiv căzând imediat.

-Eşti bine?

Întrebarea adresată nu face decât să mă ajute să-l identific pe posesorul vocii.

-Nick...