Domnișoara Moore Vol. I |FINALIZATĂ|

Capitolul 11

"Luke. Avem, am probleme mai mari decât credeam." - 09:45 AM

      Mesaj vocal. Au trecut mai bine de două ore.

-Hope! răspunde într-un final. Vin acum, doar spune-mi unde ești.

Hope: Acasă.

     Nu știu ce a făcut și nici nu-mi pasă. Vreau sa ajungă mai repede. Vreau să mă țină în brațe, să mă strângă la piept. Vreau pur și simplu să profit de compania lui și în principiu de el.

   Soneria enervantă se aude prin toată casa. Cobor în fugă. Îl simt, știu că a ajuns. Deschid ușa lăsând-o să se trântească de perete, iar şatenul îmi cuprinde mijlocul săltându-mă de pe podea. Mă încolăcesc în jurul taliei sale.

-Nu sunt acasă, zic scurt și-mi zdrobesc buzele cu putere de ale sale.

   Ca la un semn dat închide ușa nelăsându-mă nici măcar pentru o fracțiune de secundă jos. Sunt lipită de lemnul rece, iar mainile calde se strecoară pe sub materialul subțire al tricoului până la dunga bustierei.

-Sus...

   Murmură printre buze continuând să aplice sărutări umede de-a lungul gâtului pe care nu îl iartă mușcând când în când. Ușa camerei se închide, patul devenind următoarea destinație, dar se pare că bărbatul meu nu gândește ca mine lipindu-mă animalic de o textură rece.

-Cred că ai nevoie de un duș, rostește deschizând ușa băi.

  Totul se intensifică o dată cu hainele sfâşiate. Nu opun rezistență, nici n-as vrea. Doar chicotesc la contactul cu apă caldă.

     Ridicată și lipită de perete. Hipnotizată de mișcările frenetice și mistuită de plăcerea interioară.

   Mai târziu...

-Proces de paternitate, asta s-a întâmplat.

       Rostesc în cele din urmă. Cu mișcări bine calculate ajung imobilizată sub trupul masiv fiind ațintită cu privirea.

-Poftim?! Chestia asta e legală? întreabă dezorientat alunecând pe coate.

-Nu stiu, Luke. Ne-am trezit azi dimineață cu el în bucătărie. Totul a luat o întorsătură urâtă, iar eu... Se pare că nu sunt nimic altceva decât un pion pe tabla de șah.

    Îl împing cu greu. Mă ridic la marginea patului înfășurată cu așternutul. Dau din cap, totul se duce asemenea timpul.

-Când are loc prima înfățișare? întreabă șoptit cuprinzându-mi talia.

-Mâine. Vei veni și tu? îl întreb cu o față în cer și alta-n pământ.

-Știi bine că voi fi acolo pentru tine.

     Îmi reocup locul de la pieptul şatenului. Îmi așez mâna în jurul gâtului său, sărutând din când în când  zona umerilor.

      Un mârâit mai înfundat mă atenționează că ursul doarme, iar un zâmbet slab se înalță. Mâna mi se oprește, iar inima începe să-mi bată cu putere. Îl iubesc. Sincer și fără ocolișuri. Întotdeauna a fost aici pentru mine încă din copilărie. Dacă ne-ar fi spus cineva că vom ajunge în punctul ăsta, cel mai probabil l-aș fi pocnit, dar pentru că pot analiza situatia nu mi se mai pare mare lucru.
Presupun că asta - relația noastră - era un lucru sigur pentru cei din jurul nostru.

      Clipesc de câteva ori, apoi încerc să mă strecor cât mai repede cu putință.

-Stai aici, bolboroseşte şatenul lipindu-mă cu spatele de pieptul său ce emană căldură.