Domnișoara Moore Vol. I |FINALIZATĂ|

Capitolul 17

     Sunetul ușii trântite îmi tulbură somnul dulce. Niște bufnituri și înjurături în barbă mă fac să mă foiesc prin așternuturile parfumate.

-Trezirea! urlă tânăra Fabian sărind în pat. Haide Hope!

-Ce naiba?! Ești nebună? Nu mai țipa, bombăn ridicându-mă în șezut. Ai răbdare că nu mori, adaug deplasându-mă spre baie cu pași mici.

-O Doamne?! Cineva s-a trezit cu fața la cearceaf, spune Julie supărată.

    Prima zi de școală. Din nou. Nu e ca și cum n-aș fi avut una deja, acum câteva zile.

Încep să scap de hainele ce mă împiedică să intru în duș. Dupa vreo cinci minute și o săpuneală bună, îmi clătesc trupul cu apă călduță. Îmi înfășor prosopul pufos în jurul coprului și mă poziționez în fața  oglinzi făcându-mi rutina zilnică.

    Plictisită de privitul dulapului într-un final, apuc la nimereală niște haine. Cobor scările așteptând cu "nerăbdare" întâlnirea cu restul familiei.

-'Neața Hope! îmi zâmbește Emily făcându-mi semn să ma apropii.

-Bună dimineața scumpo! rostește Fabian și mârâi ușor în așa fel încât doar el să mă audă.

-Bună, spune Jul nepăsătoare.

-Julie, uite... Eu nu sunt o persoană obișnuită cu o astfel de trezire și îmi pare sincer rău pentru cele de mai devreme, îi spun privind-o cu compasiune.

-Ok, raspunde scurt făcând ochii mari. Promit că nu o să mai fac așa ceva din nou.

-Bine.

-Bună lume! strigă Nick zâmbitor intrând în cameră.

Toți cei prezenți, inclusiv eu, îl salutăm pe şaten poftindu-l la masă.

-Am și eu o întrebare, bombăn ridicându-mi privirea din farfurie. Unde este școala și cum ajung la școală?

-Mergi cu Nick, îmi răspunde Julie. Eu trebuie să o iau pe Jenn.

-Mie îmi convine, zice Nick cu capul în frigider.

-Ok. Mergem? zic atrăgându-i băiatului atenția.

-Când? Acum? întreabă mestecând de zor ceva.

-Da Nick, acum. Nu vreau sa stau pe hol uitându-mă prin clase ca să aflu unde trebuie să ajung, replic privindu-l cu ochii rugători.

-Fie, mișcă! cedează acesta ieșind cu un măr în gură din bucătărie.

    Ies pe urmele băiatului, dar nimic. A dispărut. Sau poate nu. O mașină de lux părăsește garajul oprind in dreptul meu. Geamul coboară, iar un Nick zâmbitor apare.

-Haide o dată! Ce mai aștepți? zice acesta aplecându-se puțin.

   Fără să mai stau pe gânduri mă alătur acestuia pe locul din dreapta.

-Frumoasă mașină! spun făcându-mă comodă în scaunul mașinii.

    Pare puțin plin de el, dar poate este doar o simplă aparență.

     O liniște tulburătoare se lasă între noi. Singurul sunet care ne face să tresărim, sau să afișăm vreo stare, este sunetul motorului tunat la fiecare trecere de pietoni.

-Ai iubit? întreabă șoferul din senin.

-Bănuiesc că mai am, răspund sperând ca răspunsul este unul afirmativ.

-Bănuiești?! Asta ce mai înseamnă? zice încruntându-se brusc.

-Având în vedere că fabulosul meu tată, spun făcând ghilimelele în aer, mi-a aruncat telefonul pe geam nu pot să verific dacă mai sunt sau nu cu Luke. Deci da, bănuiesc! răspund aruncându-mi privirea spre geam lăsând capul să-mi pice în palme.