Un suflet pierdut

Capitolul 21

" Durerea face parte din noi."

-Te doare? Întreaba micul tânăr.

Imi ridic privirea ce era fixată spre bolta cerească, si îl privesc în ochi fără ai putea da un raspuns.

-Mami mereu imi sufla pe răni
ca să imi treacă, spune băiatul apoi suflă spre coastele mele.

Timp de câteva minute acesta imi tot sufla spre rănile dureroase. Aș fii spus să se oprească dar nu aș fi avut cum.

O lăcrima fierbinte imi lovii chipul alb și fara culoare.

-Nu, nu plange.. Spuse acesta stergandu-mi cu grijă lăcrima de pe față. O să te faci bine.

O lumină puternică lovii cerul întunecat,urmata de o bubuitură.. vântul incepu să bată cu putere iar futuna se apropia.

-O să înceapă ploaia.. Trebuie să plecăm de aici.

Cu greu acesta reușește să mă ridice de pe asfaltul rece, tragandu-ma după el până în față unei case. Deschide încetișor usa și mă duce într-o cameruta de culoare cărămizie și foarte întunecată nu arata ca un dormitor al unui tanar ci mai degrabă arăta ca o magazie.

-Aici locuiesc eu, nu arata prea bine..știu dar de când mama a murit asta e tot ce mai am..

Imi cuprinde încet mâna și mi-o săruta, apoi se așeza lângă mine adormind cu capul pe piciorul meu.

Printr-o crăpătură se vede soarele care toarnă peste lume jar, se pare ca s-a făcut dimineata.

Privesc în jurul meu și observ ca baitul nu mai este lângă mine. Panicata incerc să mă ridic, dar sfârșesc a mă lovii de podeaua moronie.

Un scârțâit se auzi bursc, iar ușă se deschide..

-Esti bine? Te-ai rănit?

-Sss..sunt bine spun tremurând.

-Uite ti-am adus micul dejun.Hai te voi ajuta să mananci.

-De unde ești?

Stau o secunda și mă gândesc..

-Nu, nu știu..nu imi aduc aminte.

-Dar familia ta ? Unde este ?

Tulburata privesc în gol și dau din cap semn ca nu știu..
Nu imi puteam amintii nimic, amintirile mele erau undeva în spate, în geata iar în față lor se afla o barieră.

-Cum te numești, știi?

-Nu..

-Eu sunt Jake. Iar tie îți voi spune Nichol ..așa o chema pe mama, iar tu imi aduci aminte de ea.

-Nichol? Spun eu suprinsă.
-Da, Nichol. Nu iti place?

-Ba da, spun eu schitinad un zâmbet mic.

-Tu locuiești sigur?

-Da, când mama a murit.. tată m-a părăsit.

-Dar câți ani ai îți amintești?

-Nu..

-Tu câți ani ai?

-10.

-Va trebui să plec, dar mă intorc diseară.

Se ridica, imi sătura fruntea și iese grăbit ramand singură în încăpere.

Nu imi pot aminti nimic din ce este legat de trecutul meu.. Locuri, persoane, momente, trăiri ..absolut nimic. O durere puternica se simte in zonă abdomenului, urmată de o stare de confuzie iar de aici totul se întuneca rapid camera cărămizie se face din ce în ce mai mică iar razele soarelui se duc dintr-un colț ..apoi disparând.

După câteva ore Jake intră în camera mă saluta dar vede ca nu răspund, vine spre mine să vadă dacă nu cunva dorm, și îmi vede bratele înconjurate în jurul abdomenului.

-Nichol, esti bine?

- Te doare ceva?

Speriat fuge din casă si alerga spre casa Cristinei, o femeie micuta cu ochii verzi precum smaralul, o femeie care după mortea mamei lui Jake la ajutat cum a putut.

-Matusa, vino repede fata pe care am gasit-o se simte rău.

O apuca de braț și grăbiți se întoarc la mine.

Cristina se așeza la capătul patului imi ia pulsul, care era foarte scăzut și speriata scoate mobilul și sună la salvare iar în cateva minute trupul imi este luat și dus la spital.

A doua zi. Ora 07:30.

Jake se afla în față camerei asteptand un răspuns.

Un medic slăbuț și scund ieșii din camera în care ma aflam eu.

-Jake cum este ? Ce are? Se va face bine, nu?

-Esti fratele ei? Unde îi sunt părinți?

-Nu,am gasit-o pe stradă zile trecute..nu își amintește nimic. Dar va rog să o faceți bine.

-Facem tot ce putem. Dar va trebui să îi găsim familia.. Nu se simte deloc bine.

-Vă rog, aveți grijă de ea, spune Jake cu lacrimi în ochii.

După două zile.
Ușă camerei se deschise, o asistenta însoțită de un medic intră și îmi schimba perfuzia.

Asistenta:- Domnule, tânără a fost drogata și are răni pe tot corpul.
Medicul:- De familia ei ce știți?
Asistenta:- Nimic, domnule.
Medicul:- Atunci tot ce putem face e să așteptăm să își revină.

Nopțiile se transformau rapid în dimineții, săptămâniile în lunii iar eu tot acolo mă aflam. Un om fara identitate, fara amintiri, fără nimeni ..un om mort,o umbră ..așa mă simțeam.