Un suflet pierdut

Capitolul 22

" Cine sunt? "

Ce este de făcut atunci când nu știi de tine, când nu știi nimic de fapt..Nu îți amintești ce e cu tine, nu îți amintești trecutul tău..nimic, si tot ce poti sa faci e sa aștepți,sa astepti ca timpul să schimbe ceva dar e în zadar.. El tot ce e face e să treacă..hmm zici ca-i maraton ..

Ușa alba precum zăpadă se deschise și pentru moment gândurile dispăruseră.

Jake:-Astăzi te vor externa. Spuse acesta cu entuziasm.
Eu:-Da, așa este.
Jake:- Nu te bucuri?
Eu:-Aa, desigur ca mă bucur.
Jake:- O să te faci bine..
Eu:-Oare? Familia mea unde este? De ce nu mă căuta nimeni? Aparțin cuiva? Și dacă da..de ce nu sunt aici? Unde sunt?

Jake se apropie de mine și mă strânge în brațe.

Jake:-O să fie bine..Acum hai să plecăm de aici.
Eu:-Hai.

Imi cuprinde mâna cu putere și fericit mă trage după el spre ieșire.

Ajunsi acasă.

Jake:-De acum, tot ce vezi aici e și al tău.

Fericita zambesc, și îl sărut pe frunte. Cine s-ar fii gândit ca un puștan ca el v-a avea grijă de mine.

Jake:- Ti-am cumpărat ceva.
Eu:-Ce?

Băiatul fuge până în camera de langa și aduce o rochie .

Era o rochie albastră precum cerul, nici prea scurta nici prea lungă ..era perfecta.

Eu:- E minunată. Mulțumesc!
Jake:- O vei purta diseară.
Eu:-Diseară? Dar de ce?
Jake:- Pentru ca vreau să te arat amicilor mei.

Ii mângâi ușor chipul si îl aprob.

Jake:- Eu trebuie să plec.Ne vedem pe seara.
Eu:-Bine.

După plecarea lui de acasă privesc cu entuziasm rochia primită și fără a sta prea mult pe gânduri imi dau hainele jos.
Corpul imi era plin de semne.. Durerea dispăruse de mult dar semnele, cicatricele raman mereu.. Trec ușor mana peste ele, și cu fiecare atingere parcă simțeam din nou loviturile, speriată imi las poapele să cadă ..iar imaginile incep să imi apăra în minte.. Nu erau clare, dar în schimb intr-un fel mă bucuram ca măcar imi puteam aduce.

Se auzeau sunete pe fundal era o harababură, un haos de cuvinte dar nimic clar, nimic exact.
Deschid ochii și îmi arunc din nou privirea spre rochia care aștepta sa fie luată. Stau câteva secunde mă intorc și îmi iau rochia pe mine, iar după ma asez pe podeaua rece și privesc pierdută spre tavan fără a avea un punct exact.
O stare de nostalgie își făcuse apariția în odaia în care mă aflam eu și gândurile mele..de odată se auzi brusc o galagie, urmată de sunetul unor pași. Ușă se deschise.

Respir usurata când îi vad chipul lui Jake.

Jake:-Arați..arați minunat!
Eu:- Mulțumesc.
Jake:- Mergem?
Eu:- Da.

După spusele lui ieșim din casă .

Mergem cativa pași și intrăm intr-o curte mare și spațioasă, curte care era plină cu fete și băieți.. Cu toți diferiți, firește.

Jake mă prinde de mâna și mă duce în fața prietenilor lui.

Aceștia mă priveau confuzi.

Jake:-Ea este Nichol, mă bucur ca am cunoscut-o . I-am spus "Nichol" pentru ca imi aduce aminte de mama mea.

Îl priveam fericita și zâmbeam.