Convergent

Capitolul 3

Oftez uşurată când urc şi ultima treaptă ce mă despărțea de camera mea. Deschid uşa şi intru, fără a mă uita în spate și mă aşez turceşte pe pat. Îmi afund capul între palme, în speranța că mă voi liniști după vizita neașteptată a celor doi de astăzi, gândindu-mă la ce urmează să fac în continuare. Nu mă voi răzgândi cu privire la plecarea mea spre New York. Dacă aș face-o, cu siguranță m-aș lăsa înduplecată, iar logodna stabilită va urma să aibă loc la un moment dat.

Mă ridic din pat şi scotocesc prin dulap, în căutarea unui geamantan în care să-mi încapă o parte din haine, şi alte lucrurile necesare.  Când găsesc în sfârşit unul destul de încăpător, îl aşez pe pat şi îi deschid fermoarul înțepenit. E complet gol, așa că scot din dulapul încărcat un braț de haine şi-l arunc pe pat. La fel procedez cu marea majoritate a hainele, mai puțin cu rochiile pentru ocazii speciale, de care cu siguranță nu voi avea nevoie.

Deschid şi celălalt compartiment în care voi aşeza papucii. Trei perechi de papuci şi două de pantofi sunt de ajuns deocamdată. Îmi arunc în grabă și celelalte lucruri indispensabile, pe lângă acestea aruncând și o fotografie cu mama, tata și eu. Era o fotografie care îmi amintea de momentele plăcute petrecute aici, în Denver. Răsuflu ușurată când termin. Probabil nu puteam duce întregul geamantan de una singură dacă nu avea rotile.

Îmi așez hainele rămase în dulap, pe umerașe, constatând că este aproape gol acum. Ca deobicei, cred că am întrecut măsura și nu am mai ținut cont de faptul că și în New York sunt magazine din care îmi pot cumpăra piese vestimentare. Din întâmplare, observ că ceasul este trecut de ora două jumătate, iar eu nu am mâncat absolut nimic, şi spre surprinderea mea, mama nu m-a chemat încă la masă. Probabil a realizat că nu sunt în toane tocmai foarte bune, mai ales după ce domnul Carter, tatăl lui Ryan, ne-a aruncat câteva cuvinte nu tocmai ortodoxe înainte să plece.

-Amanda! aud vocea acesteia strigându-mă.

„Exact la timp", îmi spun. Mă simțeam amețită și slăbită. Prefer să cred că datorită faptului că nu am reușit să înghit absolut nimic, și nu din cauza celor care au îndrăznit să-mi tulbure liniștea. Nu aș fi crezut că voi spune asta, dar chiar sper ca după ziua asta, să nu-i mai văd vreodată.

  Cobor în viteză scările, ca să n-o fac s-aştepte. Intru în bucătărie şi mă las purtată de mirosul îmbietor al hotdogilor, din care așteptam cu ardoare să mă înfrupt. Speram doar să aibă un gust bun, pentru că mama nu a fost niciodată o bucătăreasă desăvârșită și putea să facă un dezastru chiar și dintr-o rețetă banală.

Aş fi pregătit eu ceva, pentru că în comparație cu aceasta, mă pricep mult mai bine la gătit. Când eram mică îmi plăcea să o privesc pe Grace, menajera care tocmai şi-a dat demisia, gătind. De la ea am învățat numeroase rețete și trucuri din domeniul gastronomiei. Mama era mai tot timpul ocupată, și niciodată nu a avut suficient timp pentru a se ocupa de treburile casnice.

-Mm, ce bine miroase! îngân, iar mama rânjeşte larg.

-Presupun că de data asta mi-au ieşit aşa cum trebuie, chicoteşte ea.

Clatin afirmativ din cap.

-Cu siguranță! spun şi iau un hotdog de pe platou.

Se încruntă nemulțumită, așezându-și mâinile în sân, așa cum face de fiecare dată când ceva o indispune mai mult decât praful de pe măsuța de sticlă din sufragerie.

-Așteaptă! mă mustră, în timp ce eu izbucnesc în râs.

Privirea îmi este captată de silueta care se zărea în curtea casei, de la fereastră.  Era cineva necunoscut, așa că îmi întroc brusc privirea spre mama și exclam strângându-mi abdomenul:

-Mor de foame!

Mama zâmbește cald, înmânându-mi un alt hotdog, amuzată fiind de figura mea izbitor de asemănătoare cu cea a unui cățeluș plouat. În secunda următoare, apucă tava plină și o așază pe masă, după care se așază pe un scaun, alături de mine şi începe să mănânce în linişte, fără să scoată vreun sunet, ceea ce nu este deloc tipic ei.

-Eşti în regulă, mamă? întreb, fiind stânjenită de tăcerea apăsătoare dintre noi.

Își ridică brusc privirea spre mine, examinându-mă neliniștită. Acum câteva secunde privea în gol, părând să se gândească intens la ceva ce o măcina cu acuitate.

-Da, sunt bine, doar că...nu mă aşteptam să pleci vreodată de lângă mine, spune și-și mută privirea în pământ, ceea ce mă face să mă simt deloc confortabil.

Plec din cauza lor, pentru că mă exploatează, iar acum îmi spune indirect că nu vrea să plec. Sunt conştientă de faptul că mă iubeşte şi nu-mi vrea răul, dar cum de nu înțelege ideea că am realizat, într-un târziu, că nu-l iubesc pe Ryan? Speram că măcar ea mă va înțelege, pentru că, de nenumărate ori a făcut-o. Acum n-aveam idee ce îi diminua perspicacitatea de care a dat dovadă până acum.

Nu poate concepe, așa cum o fac eu, că lovitura asta nu a fost una întâmplătoare. Poate mi-a deschis ochii şi m-a ajutat să realizez că Ryan nu este prințul meu pe cal alb, iar ea și tata trebuie să înțeleagă asta odată pentru totdeaua.

-Ei, păi trebuia să se întâmple asta la un moment dat, nu? chicotesc jucăuş și totodată fals. Încercam să mențin atmosfera plăcută de dinainte, decât să-mi pierd rațiunea și să spun niște cuvinte pe care este posibil să le regret mai târziu. Ştii, am nevoie de o pauză. După, mă reîntorc cu forțe proaspete şi o să pot face față tuturor.

Mă priveşte fix şi nu spune nimic, iar asta mă constrânge peste limite. Nu suport când trebuie să rănesc pe cineva doar pentru a-mi fi mie mai bine, dar de data aceasta reușesc să mă împac cu gândul ăsta, deoarece mă feresc de cei care mă distrug pe mine, într-un mod mai mult sau mai puțin conștient.

-Am încredere în tine, Amanda! Sper că asta nu se va schimba, spune cu un ton ușor amenințător.

Ce-a vrut să însemne asta? Normal că poate avea încredere în mine, însă ea știe ce fel de copil a crescut, încât să-și dea seama de acest lucru.

-Asta depinde de tine, mamă, nu de mine. Ştii foarte bine că poți avea încredere în mine, răspund și mestec ultima bucată pe care o țineam în mănă.