Convergent

Capitolul 29

Îmi iuțesc pasul, imediat ce observ că zăpada care scârțâia sub greutatea paşilor mei, începe să se aşterne pe trotuarele pietruite.

Alexander era un pachet de nervi, aşa că am hotărât să-l las sa se liniştească. În fond, oricum trebuia să merg acasă. E destul de târziu, iar întunericul începea să domine. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să merg acasă prin umbra rece a nopții.

Mă bucură faptul că el mă implică într-o oarecare măsură în problemele lui. Aşa îi pot fi alături şi îl pot asculta, deşi nu-mi place să ştiu că are probleme care-l macină pe interior. În ciuda faptului că mi-am promis că nu o să mă bag în problemele lui, nu mă pot abține.

Dacă nu m-aş amesteca în problemele altora, fie direct, fie indirect, nu aş mai fi eu. Stă în natura mea să mă intereseze problemele celorlalți, puțin mai mult decât trebuie. Mama mereu m-a mustrat din cauza asta. Îmi reaminteşte de fiecare data să nu uit să-mi văd de treaba mea, iar lucrul ăsta mă omoară pe dinăuntru.

Imediat ce ajung acasă, mă arunc în pat şi încep să citesc cartea de pe noptieră, pe care am început-o acum ceva timp. Ar fi trebuit s-o termin pâna acum, dar subiectul tabu pe care-l abordează autoarea, m-a făcut s-o abandonez, fără mustrări de conştiință.

Telefonul aşezat lângă mine, îmi făcea cu ochiul mult mai mult decât cartea asta, aşa că îl apuc fără ezitare, şi o apelez pe mama. Chiar îi simt lipsa, iar comunicarea la telefon este singura modalitate prin care pot să-mi mai ameliorez dorul de ea.

- Da, scumpo!

Părea mult mai agitată decât de obicei, iar asta mă îngrijorează maxim. De când am plecat, continuă să mă ignore, iar când o sun eu, de fiecare dată are câte ceva de făcut. Nu ştiu ce se întâmplă cu ea, dar nu îmi place situația asta stresantă.

- Bună, mamă! spun, încercând să-i înlătur îngrijorarea pe care mi-o simte de fiecare dată.

Nu ştiu cum face asta. Probabil instinctul matern este de vină, sau faptul că eu nu vorbesc aşa cum o fac de obicei, iar asta o conduce spre faptul că ceva nu este în regulă cu mine.

- Amanda, ce faci? spune cu o voce caldă.

- Bine, mamă, sunt bine. Voi ce faceţi? Cum sunteţi?

- Suntem bine. Totul e bine. Nu e nimic ce n-ar fi bine, se fâstâceşte.

Din start mi-am dat seama că ceva merge mult prea prost şi sunt sigură de faptul că n-o să-mi spună. Nu vrea să mă implice în problemele ei, iar asta mă deranjează într-o mare măsură. Vreau să fiu alături de ea, aşa cum ar proceda o fiică bună, dar cu mama mea, este aproape imposibil.

- Mamă, spune-mi ce se întâmplă! spun, aproape strigând, chiar dacă nu intenționam să sune aşa.

- Amanda, crede-mă că totul este aşa cum ar trebui să fie. Nu te mai îngrijora pentru noi.

Înghit în sec, fără să mai adaug vreun comentariu. De data asta, o să las să se întâmple aşa cum vrea ea, dar la un moment dat, o să aflu, iar când o s-o fac, o să mă implic cu totul.

- Foarte bine, răspund, deşi nu aveam de gând să spun asta. Pur şi simplu, cuvintele au ieşit, creând o minciună mai mare decât falsa stare de bine a mamei.

- Ți-ai făcut prieteni? întreabă schimbând subiectul.

-Câțiva, spun, dar răspunsul meu a sunat mai mult a întrebare.

- Ce bine! exclamă cu bucurie în glas. Ştiam eu că o să te adaptezi.

I-aş spune despre Alexander. Dumnezeule, cât aş vrea să-i spun! Dar nu pot face asta. Ar fi al naibii de ciudat să-i spun că am plecat de acasă ca să scap de unul, şi am dat peste altul. Dacă o s-o fac vreodată, o să se întâmple la momentul potrivit. Deocamdată, e mai bine să țin pentru mine.

În plus, nici măcar nu suntem într-o relație. Ne iubim, asta este cert. Ne-am mărturisit sentimentele, dar încă nu sunt pe deplin sigură că o relație între noi ar fi posibilă. El are un copil, o soție care îl vrea înapoi. Nu am certitudinea că nu o să se întoarcă la ea. Dacă o va face, mie ce-mi va rămâne de făcut? O să stau şi-o să-mi plâng în pumni, ca prima dată, şi probabil mă voi întoarce acasă cu inima mai frântă decât a fost când am plecat.

- Ai mai primit vreun avertisment de la bancă? întreb.

Oftează zgomotos, şi mi-o pot imagina cum îşi muşcă buza în acest moment, căutând o minciună plauzibilă, doar pentru a nu mă îngrijora pe mine.

- Nu, răspunde scurt. Încă nu, dar presimt că o să urmeze, şi când o să vină, o să ne termine, spune.

Ochii mi se lărgesc considerabil, iar inima-mi tresaltă de teamă. Era ceva previzibil. Nu ştiu de ce reacționez aşa, atâta timp cât cunosc urmările la fel de bine ca şi părinții mei.

- Ce-o să facem? întreb.

O durere în gât care prevestea un plâns cu lacrimi de plumb, îşi face apariția. Încerc să înghit şi să-mi păstrez vocea normală, ca să nu-i provoc mai multă suferință mamei. E destul că stresul cu datoriile o roade pe interior.

Chiar m-aş întoarce acasă pentru ei, dar n-aş rezolva absolut nimic. Cu sau fără mine, ar fi același lucru. Îmi doresc din tot sufletul să-i pot ajuta cumva. Nici dacă aş fi terminat facultatea şi aş fi rezolvat cazuri, nu aş fi putut să-i ajut îndeajuns de mult. Salariul pe care l-aş primi din avocatură, nu s-ar compara cu datoriile costisitoare ale familiei noastre.

- Nu putem face nimic. Aşteptăm, şi vedem ce se întâmplă, oftează.

- O să fie bine, încerc s-o încurajez. O să rezolvăm noi cumva. Îți promit.

- Nu mai avem şansa de scăpare, spune şi-i aud vocea tremurând. Nu şi de data asta.

- Nu te mai îngrijora fără motiv. O s-o scoatem la capăt, iar nemernicul care a făcut atâtea datorii şi le-a trecut pe numele tatei, va avea de suferit, crede-mă, spun.

- Nu avem nicio probă împotriva lui. Avocatului nostru îi trebuie mult prea mult timp pentru a găsi ceva. N-a lăsat nicio urmă, nenorocitul, deci nu știm cine e.

- O să găsească o soluție. Trebuie! Doar de asta e plătit, nu?

- Aşa cred, raspunde scurt.

Mă aşez mai confortabil în pat, închizând ochii pentru câteva secunde.

- Haide să încheiem discuția asta, te rog. Nu mă simt excelent vorbind despre asta, murmură, încât abia o aud.

- Bine, mamă. Mai bine te las să te odihneşti. Este destul de târziu.

-Vorbim mâine, sau când avem timp, răspunde. Trebuie să dormi şi tu.

-Te iubesc, mamă! Te rog să te calmezi şi să fii optimistă.

- Şi eu te iubesc, Amanda. Noapte bună, şi te rog să ai grija de tine!

După asta, închide apelul, iar eu cad pe gânduri. Deşi mi-e somn, nu pot dormi, nu când ştiu că probleme alor mei mă privesc şi pe mine.